l În 1979, flacăra exploziei de la turnătoria din Tractorul a ucis 35 de femei și 12 bărbați și a mutilat alți 46 de muncitori. Incidentul a rămas în istorie drept cel mai mare accident colectiv de muncă din România
La 1 septembrie 1979, turnătoria de la Uzina Tractorul a sărit în aer. Muncitorii au fost arși de suflul exploziei. Trupurile carbonizate, mirosul de carne arsă, strigătele disperate și fumul au transformat secția într-un infern. 47 de muncitori au murit, alți 46 au scăpat cu viață, dar mutilați de flăcări. Brașovenii au sărit în ajutorul accidentaților cu mașini sau donând sânge. Medicii din toate spitalele și-au unit forțele pentru a salva vieți. Cu toate eforturile, în fiecare zi, pe ușa morgii din Spitalul Județean ieșeau trupuri neînsuflețite, în timp ce lungi cortegii funerare străbăteau orașul în drumul spre cimitir. Nici până astăzi nu s-au elucidat cauzele dezastrului, cu toate că specialiști și securiști au făcut o anchetă minuțioasă. Ziarele n-au avut voie să scrie niciun cuvânt.Acest dezastru a rămas în cărți drept cel mai grav accident de muncă colectiv din România. După zeci de ani, incendiul „Colectiv“ a pus la grea încercare autoritățile din București, care s-au văzut, din nou, depășite de situație în fața a zeci de victime arse. La fel ca în Brașov, acum 43 de ani. Însă la Brașov am fost nevoiți să trecem prin toate doar cu câțiva medici, puține ambulanțe, dotări primitive și, mai ales, sub interdicția de a pune întrebări. Astăzi putem s-o facem. Dar numai după ce au mai murit oameni în flăcări și au trecut mai multe revoluții în care ne-am cerut dreptul de a afla adevărul și ne-am ales doar cu promisiuni. Monitorul Expres vă prezintă acum, frânturi din ce s-a întâmplat atunci, la Brașov.
O flacără care a topit aluminiul
În 1979, Uzina Tractorul era în perioada ei de glorie. Secția T 32 producea a șasea parte din totalul pieselor turnate în România. În turnătoria veche lucrau 1.270 de oameni, din care peste 300 în atelierul de miezuri, din care 80% erau femei. Sâmbătă, în dimineața zilei de 1 septembrie 1979, la ora 7,22, în această secție avea să se producă o cumplită explozie, cu 93 de victime. Era ora la care se făcea predarea schimbului. Muncitorii din schimbul I ieșiseră de la ședința operativă, erau deja la posturi, iar cei de la schimbul III se îndreptau către dușuri. Nimeni nu bănuia cumplita catastrofă care avea să zguduie hala. Martorii au povestit aceleași scene de coșmar. S-au spart geamurile și utilajele au fost deteriorate. Au ars în întregime învelișurile de plexiglas ale comenzilor de la mașini. Suflul puternic a spart luminatoarele din tavan și a ieșit deasupra halei, ca o limbă de foc pe care a văzut-o tot cartierul. Abajururile din aluminiu ale lămpilor din plafon s-au topit. După acest indiciu s-a calculat că jetul a avut mai mult de 620 grade Celsius. Cazanul cu cei 20 litri de sare lichidă a sărit în aer, perforând banda transportoare aflată la 4 metri deasupra. Paguba materială nu s-a ridicat la mai mult de 60.000 de lei.
Cazanul de sare a sărit în aer
„Am văzut o flacără uriașă deasupra turnătoriei vechi. Era exact ca ciuperca de la Hiroshima. Înaltă cât un bloc de 10 etaje“, își amintea Gheorghiță Gheorghe. Zgomotul obișnuit al uzinei a acoperit bubuitura, dar „am văzut oameni arși, care se tăvăleau pe pavaj. Macaragița ieșise afară și țipa. Toți alergau încolo și încoace. O fată de 16 ani, care venise în vizită pe ascuns la mătușa ei, a ieșit din hală pur și simplu coaptă“. „Eram la ședința operativă, ultima din luna august. Producția mersese bine. Am dat drumul oamenilor mai repede. Începuseră să se împrăștie prin hală“, povestea în 2001 Simion Moraru, coordonatorul secției. Femeile obișnuiau să stea cu spatele la cazanul cu sare. Era singurul loc cald din secție. Sarea trebuia menținută la temperatura de topire prin foc continuu. Colegii le făceau glume proaste. Aruncau în foc substanțe fumigene să le sperie. Cineva a presărat o substanță în foc, nu se știe cine. Pulberea a declanșat imediat un fum alb, înecăcios, care s-a degajat în hală. „Cel care a făcut asta este, probabil, printre cei care au murit, fiind foarte aproape de locul exploziei. A luat secretul cu el în mormânt“, credea Moraru.
Au intrat în foc de trei ori
Mihai Tătărășanu fusese numit cu puțin timp în urmă șef de echipă la turnătorie. În dimineața exploziei, se pregătea să plece acasă, la Prejmer, lucrase de noapte. Îl aștepta o zi de muncă la câmp. Avea trei băieți și o fată. În momentul exploziei, se afla cel mai aproape de sursă și a murit primul. Încercase să scoată din foc praful fumigen cu lingura cu care se turna metalul. Manevrele lui au produs scântei. Avea 44 de ani. În aceeași secție, muncea și fratele lui mai mare, Constantin, care a scăpat nevătămat. „Făceam socotelile de închidere de lună. Atunci am auzit zgomotul geamurilor sparte“, își amintea Simion Moraru, fostul șef de secție. Împreună cu maistrul Marin Cățeanu, a intrat de trei ori în hală și tot de atâtea ori s-a întors purtând pe brațe trupurile accidentaților. Pielea arsă a unei victime a rămas lipită de hainele lui Moraru. „Nu se vedea nimic. Pe bâjbâite, ne îndreptam acolo unde auzeam un geamăt sau ne împiedicam de vreun trup căzut. A murit și o fată, care nu era angajata noastră. Venise în acea dimineață să ceară ceva de lucru“.
„Carnea îi cădea de pe față“
După explozie, din dogoare, au început să apară oameni răniți. Primul care a ieșit a fost maistrul Sava. Carnea îi cădea de pe față, era sânge amestecat cu negreală. Avea să moară la câteva zile, pe patul de spital. „Mi se pare că au fost chiar două bubuituri. A fost dezastru. Îmi amintesc că o femeie gravidă a ieșit în pielea goală, complet arsă. L-am văzut pe directorul general Vasile Sechel cum a acoperit-o cu sacoul de la costum. Am auzit apoi că femeia a murit, dar fetița ei a supraviețuit. Orori pe care nu le poți uita“, povestestea Corneliu Bălan, inginer la T 42 axe și pinioane, o secție aflată la 150 de metri de locul tragediei.
Cărau arșii cu electrocare
„A fost o mobilizare exemplară, toate secțiile am sărit să ajutăm. Salvări erau foarte puține, căram victimele cu electrocarele, dar nu stăteam“, își amintește Bălan. Cei scăpați teferi au început acțiunea de salvare. Primii accidentați au ajuns la Spitalul Județean cu remorci trase de celebrele tractoare U 650, cu care uzina obținuse medalia de aur la Leibnitz. La intersecția străzii Aurel Vlaicu cu B-dul Gării, un milițian a oprit circulația, lăsând să treacă doar mașinile care duceau răniți. S-au oferit să transporte răniții mulți taximetriști care staționau în gară și chiar șoferii cu autoturisme personale. În jumătate de oră, toate cele 93 de victime erau deja la Spitalul Județean. Când s-a dat alarma, cadrele medicale erau la raportul de gardă. „Nu ne-au anunțat câți răniți urmau să sosească. Știam doar că se îndreaptă spre spital zeci de mașini, camioane, salvări“, își amintea regretatul dr. Valentin Aburel, fostul șef al secției de Chirurgie plastică din Spitalul Județean. Toate cele 14 săli de operație au fost pregătite, iar farmacia spitalului a fost aprovizionată cu mai multe medicamente din oraș. În zilele următoare, Ministerul Sănătății a trimis de la București medicamente și echipament medical aduse din străinătate. Au venit în ajutor și alți medici din Brașov, printre ei și pensionari. Brașovenii au făcut coadă să doneze sânge.
Triaj ca la război
Doctorița Irina Vișa avea pe atunci 32 de ani și își începuse cariera medicală de numai doi ani. Situația era fără precedent în practica medicală românească. „Am lucrat ca o echipă unitară. Indiferent de specialitate. Indiferent din care spital proveneam. Au fost momente când am simțit că ne depășește situația. Dar ne încurajam unii pe alții“, spunea dr. Vișa. Trierea victimelor a fost făcută de doctorii Valentin Aburel și Mircea Bleahu. „Am luat decizia de viață și de moarte. Ca la război“. Prioritate au avut cei cu arsuri grave, dar cu șanse de supraviețuire. Au fost primii trimiși în operație. Apoi, cei cu arsuri grave și puține șanse. La urmă erau cei cu arsuri superficiale. În secție erau 60 de paturi, dintre care doar 15 pentru pacienții cu arsuri. S-au eliberat paturile și din alte saloane pentru cei 82 de arși, 11 dintre ei fuseseră trimiși acasă, nefiind necesară internarea lor. În primele 21 de ore nimeni nu a dormit. Bolnavii erau consultați de trei ori pe zi. „Toată conducerea era în alertă: minister, partid, securitate“, povestea dr. Aburel. Rudelor celor internați nu li s-a permis să intre în spital în ziua accidentului. Doar cei care au fost transferați la Spitalul Tractorul au putut să primească vizite. În primele 10 zile au fost externați cei cu arsuri ușoare. În următoarele 15 de zile au fost externați ceilalți supraviețuitori. După tratarea arsurilor, bolnavii au fost mutați în alte secții pentru afecțiuni generate de inhalarea de fum. Trei bolnavi cu șoc posttraumatic au fost transferați la Spitalul de Neuropsihiatrie.
Dezgropați pentru necropsie
Au murit 35 de femei și 12 bărbați. Mulți răniți s-au zbătut între viață și moarte luni întregi. Elena Bahrin, în vîrstă de 48 de ani, a murit în a 56-a zi de spitalizare. 70% din victime au fost femei. Cele mai afectate au fost cele care purtau lenjerie sintetică. Primele două victime au decedat imediat după ce au ajuns la spital. Cei mai mulți și-au găsit sfârșitul din cauza complicațiilor respiratorii. Dintre cele cinci femei gravide, niciuna nu a supraviețuit. A doua zi după accident, Doina și Vasile Tătărășanu au fost chemați la morgă pentru identificarea corpului neînsuflețit al lui Mihai. „Era carbonizat complet. Avea un dinte de aur. L-am recunoscut după dantură și după faptul că degetul de la picior, de lângă cel mare, era mai lung, la fel cum îl am și eu“, își amintește Vasile, fiul. La 19 ani, a devenit capul familiei. Odată cu primii morți s-au făcut și primele autopsii, dar rezultatele n-au fost comunicate familiilor. Uneori, dacă anchetatorii aveau dubii, morții erau dezgropați și autopsiați din nou. Somnul de veci a lui Mihai Tătărășanu a fost tulburat la nici o lună de la înmormântare. O comisie de la București a venit să recolteze probe de organe. Văduva s-a opus din răsputeri și s-a întins peste mormânt. Miliția și Securitatea au înconjurat cimitirul și au exhumat în cele din urmă cadavrul. Au recoltat probe de țesut și din toate organele interne, după care l-au îngropat la loc. „L-au făcut felii“, spune Vasile.
Orice supraviețuitor era inculpat
S-a creat un comandament de criză. Familiile decedaților au primit de la întreprindere coșciuge. 200 de muncitori au fost anchetați, iar de cei care aveau funcții de răspundere, inclusiv directorul Vasile Sechel, s-a ocupat Securitatea, care era convinsă că a fost un sabotaj. Securiștii treceau pe la căpătâiul răniților și-i băteau pe umăr, urându-le însănătoșire grabnică, după care îi interogau. Niciun ziarist de la oficioasele de partid nu a avut voie să pătrundă în spitale. Au fost interogați și accidentații, și cei care au scăpat fără arsuri. șeful secției turnătorie, Moraru, a fost ridicat după o lună. În beciurile Securității a răspuns la aceleași întrebări vreme de trei luni. Anchetatorul, căruia îi plăcea să i se spună domn, nu tovarăș, primea pe sub ușă bilețele cu alte și alte întrebări. Moraru era obligat să-și semneze declarațiile ca inculpat. Pe data de 6 decembrie 1979, i s-a adus un avocat. Acesta i-a permis să semneze pentru prima oară ca martor. Securitatea a admis cu mare greutate că oamenii aceia au fost victime și nu criminali. În lipsa unei explicații clare, au început să circule zvonuri. Că sacii cu săruri de la Combinatul din Făgăraș conțineau azotați în amestec cu substanțe explozive. Cercetările la combinat nu au condus la niciun rezultat. S-a emis ipoteza aluminotermiei, fenomenul prin care oxizii de fier și aluminiu, la temperaturi de peste 1.000 de grade Celsius, degajă o energie uriașă. Dar acel cazan funcționase fără probleme timp de 10 ani.
Cauze „pur întâmplătoare“
Colonelul de Securitate Filip, venit de la București special pentru acest caz, a ajuns la concluzia că accidentul a avut cauze pur întâmplătoare. Cunoscutul chimist C.D. Nenițescu a dat exemple de explozii neașteptate: incendii de la o moară și în bucătăria unei gospodine, provocate de pulberile de făină și, respectiv, zahăr pudră. S-a încercat simularea unei explozii pe malul Timișului. Cele 7 kilograme de dinamită n-au avut nici pe sfert efectul devastator al catastrofei de la Tractorul. La experimentul de reconstituire a exploziei a fost prezent chiar Ion Avram, ministrul de atunci al Industriei Constructoare de Mașini. „O dată la 100 de ani se pot întruni asemenea condiții“, s-a tras concluzia în raportul de anchetă. Într-o turnătorie aerul este îmbâcsit de praf. Particulele de grafit coloidal și stearați de calciu sunt foarte dense, îngreunând respirația. Fumul alb provocat de substanța necunoscută aruncată în foc, în combinație cu oxigenul din aer și cu celelalte impurități, a creat un amestec exploziv. „Am citit într-o revistă străină că în toate turnătoriile vechi din lume, în câțiva zeci de ani se acumulează energii, tension, care pot răbufni. Ne-am mulțumit cu această explicație“, spune inginerul Bălan.
Foto: Bogdan Bălaș
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Cu toate efectele devastatoare ale exploziei, producția de tractoare nu s-a oprit în loc. „Noi, celelalte secții, ne-am continuat munca. Pentru turnători, comuniștii au găsit o soluție rapidă, dar foarte eficientă. Au mutat imediat tehnologia la turnătoria de fontă nouă, așa că producția la puntea mare a Tractorului U650, element extrem de important, nu s-a oprit nicio clipă. A fost mutată înapoi în 2-3 zile. Problema s-a remediat foarte repede, nu era loc de întârzieri“, își amintește Bălan. În timp record, hala arăta ca și cum acolo nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe 10 ianuarie 1980, a venit în vizită Nicolae Ceaușescu. La ușă l-a întâmpinat chiar Moraru, cu o garoafă roșie, „sterilizată“. A avut atunci curajul să-i înmâneze președintelui o scrisoare cu 12 sesizări. Muncitorii cereau condiții mai bune de muncă în turnătorie și scăderea limitei de pensionare. Ceaușescu i-a răspuns: „Toate propunerile sunt corecte, tovarășe. Rămâne Bobu cu o echipă și nu pleacă de aici până nu rezolvă toate problemele!“. Mărinimos, a aprobat toate cererile muncitorilor, numai să nu i se ceară socoteală pentru viețile pierdute. În urma catastrofei de la Tractorul, în data de 28 decembrie 1979, Consiliul de stat al R.S.R. a elaborat Decretul 466 privind regimul produselor și substanțelor toxice în unitățile socialiste. A rămas în vigoare până în 2005, când a fost înlocuit cu Legea nr. 263/2003. A fost un decret bine gândit, dar a venit prea târziu.
Metoda Aburel
Doctorul Valentin Aburel a folosit în tratarea accidentaților o metodă care acum îi poartă numele. „Este simplă, ieftină și ușor de aplicat. Constă în aplicarea locală de nitrat de argint în concentrații selectiv coagulante“. Cu o concentrație optimă de nitrat, țesuturile sănătoase nu sunt agresate, iar cele arse se coagulează. Metoda a fost omologată după 1990. Secția de Chirurgie plastică și reconstructivă a Spitalului Județean Brașov s-a înființat la 1 septembrie 1973. A fost prima cu acest profil din România, după clinica din București existentă încă din 1948.
Misterul morții unui director
Niciodată însă nu s-a putut spune cu exactitate care au fost cauzele tragediei. Misterul plutește și asupra circumstanțelor în care, la cinci ani după incendiu, Vasile Sechel a murit într-un accident de circulație. Pe 23 ianuarie 1984, se întorcea de la o ședință care avusese loc la Miercurea-Ciuc. În apropierea localității Sânicolaul Mare, mașina a izbit singurul copac de pe marginea șoselei. Sechel a murit, șoferul a scăpat nevătămat, iar fiul și nora, aflați pe bancheta din spate, au suferit fracturi ale membrelor inferioare. Teodora Sechel, văduva fostului director, povestea că, mulți ani după nenorocire, la mormântul lui Vasile Sechel s-au tot adunat muncitorii. În uzină s-a vorbit cu respect de el, fiindcă toți erau convinși că treaba a mers cel mai bine în perioada în care Sechel a fost director. De altfel, concernul Fiat a renunțat la colaborarea cu Tractorul la scurt timp după moartea sa. În semn de omagiu, muncitorii din Secția T32 de la Tractorul au realizat un chip din bronz cu chipul directorului și l-au montat pe cruce.
Explozia de la „6 Martie“ Zărnești
O altă catastrofă care a zguduit România s-a întâmplat tot în județul Brașov. În ziua de 5 mai 1983, ora 12,37, s-a produs o explozie la Uzina „6 Martie“ Zărnești. Două secții au sărit în aer, cu oameni și utilaje, lăsând în urmă doar niște gropi. Explozia a ridicat un nor de praf, dar nu a ajuns la depozitul de rachete, cruțând astfel populația din Zărnești, Tohan, Râșnov, Cristian poate chiar și Brașov. Au murit atunci 37 de muncitori și soldați și au fost spitalizați circa 300 de răniți. Trupurile celor mai mulți n-au mai putut fi recuperate. După 1990, în zonă a fost ridicat un monument în memoria victimelor, dar în regimul Ceaușescu, nimeni n-avea voie să vorbească despre tragedie. Aceasta pentru că, deși la „6 Martie“ Zărnești se fabrica armament greu, oficial pe poarta uzinei ieșeau doar motorete „Mobra“ și biciclete „Pegas“.
Citeste mai mult