Construim uneori ziduri pe care nu le putem dărâma, iar alteori turnuri în care lumina nu poate să pătrundă și suntem prizonieri în propriile iluzii. Ne putem gândi la dorința de a avea mai mult, de a ne califica pe un loc la sfârșitul cursei și, în oricare dintre variante, ce ne-ar confirma și ar desemna despre noi această performanță? Oamenii au pornit războaie, au cucerit teritorii, au luptat pentru cauze și idealuri mărețe, au construit ziduri sau au dărâmat altele, toate acestea fiind exemple de cum au acționat oamenii în plan material, mânați de idealuri spirituale. De fapt, e idealul nostru de a înfăptui aici o ordine de tip spiritual. Acesta e eșecul nostru. Când capătă existența sensul ei propriu? Când intrăm noi în rolul nostru propriu? Și vom reuși acest lucru, când o să putem spune că, în orice rol ne-am afla, din orice poveste, suntem în rolul nostru principal, din care acționăm cum ne place.
De cele mai multe ori, nu observăm ce e important, credem că avem intenții sincere și că nu este nimic ce ne-ar putea scăpa. În final, de cele mai multe ori ne scapă ce era important, nu suntem împliniți și nu reușim să ne regăsim în lucrurile pe care am pus o miză. Viața nu este ca o sumă de întâmplări și, la un moment dat, apare ca firească întrebarea: unde ești tu, în viața ta? Probabil că și dacă lucrurile vor fi mereu întâmplătoare, atunci putem realiza ce face ca, și dacă este așa, eu să am un motiv să continui mai departe. Daca singura constantă e schimbarea, atunci ce am eu și ce aduc eu, în viața asta pe care o am, care e de alta natură?
Am putea spune că un răspuns este și acela că am reușit atunci când în raportul dintre cazurile încercate și cele favorabile părea că situația avută în vedere, implicând dorința și scopul vizat, să nu aibă nicio probabilitate să se realizeze, când toate rezultatele, de fiecare dată, cu fiecare încercare nouă a mea de a obține un rezultat, cel dorit și intenționat, așadar, întotdeauna însemnau „zero”. Avem un element individual, cel al intenției mele pe care o am în privința respectivă și evenimentele din realitate și fenomenele ce au loc în diferite momente ale timpului. Și dacă intenția rămâne fără referință în realitatea actuală, atunci nu înseamnă și că posibilitatea e, în sine, anulată din start? Care este relația între intenție si „proiect”, în sensul dat de existențialiști? Proiect, așadar, înseamnă ceea ce eu sunt gata deja să întâmpin și în momentul care să mă găsească pregătit, în întâmpinarea evenimentului?
Cunoaștem expresia și ideea de „a avea toate condițiile și elementele până la un moment dat râmase neschimbate”, pentru ca un fenomen, act, lucru să se poată produce în felul vizat, intenționat, „așteptat” de către noi, cât și previzibil… Sau orice moment viitor are drept caracteristică inerentă și că el nu poate fi previzibil? Aceasta semnifică, de fapt, că noutatea momentului, cu ceea ce va aduce momentul viitor, în sens general, justifică și că el nu poate fi așteptat cu o garanție, că nu există niciun temei pentru a susține că un lucru ce vine întru-un cadru, din realitate, ce presupune și niște condiții, firești și necesare desfășurării lui. Sau noi nu putem avea certitudini și niciun mod care să ne permită accesul? Dar pentru mine, un bilet de exemplu, la meciul de diseară, reprezintă o garanție, îmi garantează și certifică un loc și accesul la un loc, pe stadion, la meciul care va fi în această seară.
Ne aflăm limitați de o poziție și de un unghi. Refracția apare ca fenomen contrar față de reflexie. Este atunci când lumina se lovește de un mediu și obiectul e perceput în funcție de niște grade de diferență. Razele de lumina trec prin obiect. În reflexie, unde vedem imaginea oglindită a lucrului, lumina revine la același mediu. Refracția, ce presupune o „schimbare” a luminii când trece dintr-un mediu în altul, duce la „îndoirea” luminii. Orice suprafață strălucitoare reflectă. La refracție, lumina încetinește pe măsură se propagă într-un alt mediu decât vidul. E implicată interacțiunea luminii cu undele electromagnetice. De fapt, refracția nu apare, ca fenomen, la contactul luminii cu un corp sau material sau mediu, ci între acest loc, ca punct, unde se oprește, și apoi se întoarce, dar noi o vedem undeva mai sus decât locul unde s-a petrecut contactul. E vorba de un raport între adâncimea reală și adâncimea aparentă, exprimată prin indicii pentru apă și aceia pentru aer, temperatură și presiune. Variațiile temperaturii aerului, ce se petrec aproape de suprafețe, sunt și cauza apariției „mirajelor”. Lumina, în cazul reflexiei, când se întoarce la sursă, se împrăștie și nu e ca un conglomerat. Strălucirea nu este o proprietate intrinsecă pentru obiecte, ci este un fenomen care nu se concentrează într-o substanță și nu se emană dintr-un corp material, neavând corespondent în realitate. Strălucirea, ca fenomen, nu apare nici ca o proprietate care aparține luminii.
Se mai poate pune și problema cum putem avea cu fidelitate referința și identitatea a ceva ce s-a petrecut, printr-o imagine sau o reprezentare. Cum putem stabili că a avut loc? Putem avea simultan și poziția și momentum-ul unei particule?
În această lume apare fenomenul separării între dorință și fapt. Tu te poți conecta la orice posibilitate pe care o deții. O intenție sau dorință nu are o semnificație la modul cantitativ. Ne propunem un scop ce are ca semnificație realizarea intenției respective, în realitate, ca actualizare sau împlinire a ei. Intenția nu se află în noi, ca un obiect sau element conținut, ci este poarta noastră de comunicare și de interacționare cu lumea reală. Intenția se poate asocia cu impulsul, ca forță în fizică și totodată „cauza eficientă”.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Post-ul DILEME – Aura Ciobotaru – Întrebarea care trebuie pusă (10) apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult