Îți trebuie curaj ca să începi o proză așa: „Fiindcă veni vorba de răutate, Odd Henderson era ființa cea mai răutăcioasă din câte am cunoscut”. Citești însă mai departe și îi dai seama că este vorba de un băiețel de 12 ani și totul este, de fapt, un fel de elogiu pentru acest fost coleg de clasă. Autor: Truman Capote.
Uraaa! Ciocoteală a semnat cu Steaua. Nea Jiji, ține-te! Că ciocoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Pentru mine Loredana Groza a rămas așa cum au spus cândva cei de la Cațavencu: A doua cădere a țâțelor peste Constantinopol.
Cultura Cucuiteni. Le zice așa pentru că aveau un cucui în frunte. Făcut cu ocru. Așadar, făceau parte din Cultura Cucuiteni. Alte date nu avem despre ei, dar erau stră-stră-strămoșii… în fine, niște strămoși, care purtau nădragi strămoșești și beau răchie autohtonă la bodega strămoșească din bătătură până se făceau tun, crup, praștie, puleașcă. Făcută din păpușoi (sau nu, asta a fost mai târziu). Atunci din sfeclă. Pe urmă jucau Hore și Sârbe, alte Colaje și muzica de Petrecere ca la Români: C-așa gioacă cucuitenii/ Unde gioc pământul gemi.
Cu vârsta nu voim să ne amintim decât amintirile frumoase. Cele urâte ne indispun. Una din amintirile vieții mele cele mai plăcute: Când mergeam prin 92-93 dimineața la revista „Timpul”. Ah, drumul la revistă pe la 8-9 dimineața! Cât am să trăiesc o să-l am în suflet! Tramvaiul care trecea Podu Roș, huruind pașnic, cotind, tot cotind leneș, luminat de soare, undele Bahluiului luminate și ele (degeaba bârâie unii că e un râu puturos; nu! pentru mine, așa câteodată mocirlos, e mai ceva decât Mississippi pentru Twain sau Donul pentru Șolohov). Iar fetele din tramvai, în rochii străvezii, îmi păreau în lumina soarelui atât de frumoase! Niște zâne! Nu, nu păreau. Chiar erau! Coboram în Centru, dar nu o luam spre Lăpușneanu, strada emblematică a Iașilor, nu treceam pe lângă monumentul lui Cuza, avînd la bază corifeii Unirii: Kogălniceanu, Negri, Nicolae Kretzulescu și generalul Florescu, ci mă întorceam spre Străpungerii (nu știu cum îi spune azi străzii, dar lumea veche așa îi zicea), scurta străduță care leagă strada Cuza Vodă, cea cu linia de tramvai, de bulevardul Ștefan cel Mare, pe care niște patrihoți buricați l-au numit mai nou inutil și Sfânt. Pe aici pe la mijlocul străzii, la etaj, era redacția revistei „Timpul”. Era o clădire veche și cam întunecoasă, dar care nu putea alunga lumina de atunci din noi, redactorii. Intram din stradă pe un hol lung, după care urcam scările din dreapta la revistă. Sus, în stânga, la „cucurigu”, era redacția „Timpul”.
Îmi amintește Maria o întâmplare pe care am tot povestit-o. Era pe vremea lui Ceașcă la ceea ce se chema „coadă”. Lumea aștepta la coadă, nu mai știu la ce anume. Când colo o bătrânică vine și se așează în față. Unul mai țepos îi zice:
-Mamaie, dar mata nu vezi că aici e coadă?
Cred că bătrâna nici nu știa ce-i aceea „coadă”. Și zice:
-Eh, s-o rupt coada de-acuma.
A pornit un râs, că așa mai uitau și oamenii necazurile lor.
Vorbe de-ale mamei: „Tace ca balega-n iarbă” (despre unul tăcut), „Iaca, bădiță,-s lăută/Vin de sărută-n târtă.”
Am un bilețel din 4 XII 1991 de la Luca Pițu: „Domnule R.P., Ați mai livrat cumva o tranșă soloviană? Bine ați făcut, căci culegătoarele au mare necesitate de text. Mulțam fain, LUCA PIȚU” La îndemnul dumnealui am tradus astfel prima mea carte la Polirom (ne întâlneam la CUI – eu beam vin cu Dorin și cu alții, iar dumnealui bea ceai tot acolo): Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov. Au trecut anii, Luca a murit de ceva ani, dar păstrez bilețelul ăsta ca pe ochii din cap.
M-am trezit pe la 2 noaptea și hai să scriu ceva pe calculator. Aveam în cap! Dar, până să mă dau jos din pat, am uitat ce. Deh, bătrânețe!
Suliko sună ca dracu în românește, dar este numele unei fete gruzine. Există și o melodie Suliko, mult cântată în spațiul gruzin și cel rusesc, care se zice că-i plăcea lui Stalin. Normal, Stalin, după cum știți, era georgian, adică gruzin. Era, de fapt, osetin, neamul de gruzini cel mai al dracului. Iată niște versuri despre Stalin ale lui Osip Mandelștam în traducerea lui Emil Iordache:
„Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.
Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.”
La răscruce de vânturi – Străbunii noștri, latinii (eu nu-s dacopat), nu se priponeau să tragă pârțuri, vânturi, să se fâsâie (sau, cum se zice în argou, să tragă rachete, să spargă nuci, să se gazeze ca la Auschwitz, etc). Naturalia non sunt turpia (Cele naturale nu sunt rușinoase), ziceau ei. În Corpus Hipocraticum există un capitol întreg intitulat Despre vânturi. Cuvântul însuși, cel pe care azi nu-l găsim în dicționare, este de origine latină, căci Rabelais, medic ca și Hipocrate, scria ironic de Ars bessendi și de bessendi et illustrandi fallaciis. Zărghitul de Dali scrie pagini de tot hazul pe această temă în Jurnalul unui geniu. De pildă, spune că într-o societate prea serioasă și plictisită, în care domnișoarele predomină, e benefic a se trage un pârț, fiindcă se destinde atmosfera: toți încep să râdă, să facă diverse comentarii asupra intensității pârțului, etâcâ. Luca Pițu (eram să zic Pârțu) a scos prin 1990 un număr al revistei Echidistante (la Editura Institului European, păcat că nu mai apare) dedicat unui petoman, un franțuz din provincie, care distra pe parizieni la Moulin Rouge, mi se pare, trăgând pârțuri. În pauze, când gagicile artiste se odihneau, ăsta se beșea spre hazul unui public, mă rog, caragealian: pîrțul croitoreei, când rupe pânza, pârțul brutarului (puf! ca de făină împrăștiată)
Făceau pregătiri cu „oamenii muncii” pentru 23 august sau 1 mai sau pentru o venire la Iași a lui Ceașcă, nu mai țin minte. Erau oameni cu portretele lui Ceașcă, cu flori, etc. Eram și eu cu cei de la CCSITUMP, institutul la care lucram atunci. Și unul care era cu ceremonia striga în microfon: Agitați ochiul boului! Agitați ochiul boului!
Posibil să mai fi scris asta. Pătru, vecinul nostru, își omorâse nevasta. Beau amândoi și la beție a omorât-o. A doua zi s-a trezit, a văzut ce a făcut și a început să urle. Mulți ani după ce a venit de la pușcărie a susținut că nu a omorât-o el. „Dar judecătorii care au zis că tu ai omorât-o?!” i-am zis. „Eh, judecătorii! Te fac să spui și ce n-ai făcut” Și mă gândeam: Dar dacă chiar că nu a omorât-o el?! Cum era el cam… simpluț, l-au făcut să zică și ce n-a făcut. Mai știi?! În fine! Când vine după ani de la pușcărie, hai să se însoare. Aducea câte o femeie (le agăța de obicei în piața alimentară Nicolina) la el și le punea la prășit. Țăranul din el nu s-a dezmințit nici după atâția ani de pușcărie. Femeile, bineînțeles, îl părăseau. Fugeau de un asemenea nebun – auzi, frate, să le pună la muncă!
Nenea Mihai, fratele tatei, cu ani în urmă (mi-am notat într-un caiet). Ascultă la radio pe Kyle Minogue. Se vedea că era impresionat de vocea lui Kyle, că nenea Mihai avea un gust artistic înnăscut:
-Bună fătuca asta! (Apoi pauză). Vorba e: Știe să prășească, putoarea dracului!? A pus vreodată mâna pe vreo sapă?
„Rămâi veșnic prin scrierile tale” îmi zice prietena Angela S. Entuziastă, ca de obicei! I-aș răspunde: Veșnic rimează cu sfeșnic. Rămâi ca un sfeșnic coclit, într-o biserică dărăpănată de la țară, cu o lumânărică ieftină scoțând mult fum și cu un popă uitându-se la icoane, dar mai mult la cucoane.
De la comuniști învățăm cotoroanța… Așa a spus Virginica, o elevă de-a mea, când pregăteam o serbare școlară în anii „ăia”: De la comuniști învățăm cotoroanța. Ea, săraca, nu știa ce înseamnă „cutezanța”, un cuvânt mult uzitat de propaganda comunistă din acele vremuri. Era mititică Virginica, cu un glas firav, parcă de nemâncată, una din fiicele poștașului, un tip cu glas de astmatic. Zicea lumea că păcătosul mai avea și o ibovnică în sat, în afară de nevastă și o casă de copii. Toți copiii poștașului erau foarte buni elevi. Ar fi meritat să urmeze studiile mai departe, dar nici gând. După ce făceau 18 ani, uneori și mai devreme, mergeau și se angajau la Combinatul siderurgic de la Galați sau la marile uzine de la Brașov. Așa făceau cam toți copiii din satul acela sărăcuț, unde am fost profesor mai mulți ani școlari. Să fiu și mai explicit. Într-adevăr, cutezanța nu era ce căuta în satul acela. Porcii aveau jujău la gât, adică o bucată de lemn care se lega cu lanț la gâtul animalului, la picioarele din față, ca porcul să nu poată fugi prea departe. Căci mulți oameni nu aveau nici cotețe. Sau aveau din celofan prins în bețe de soc, ca gazda noastră, tanti Pinuța, care bătea porcul cu un ciotoros, când acesta vițăia de foame: „Mojâcule!” îi spunea. Dar adevărul este că nu prea îi dădea de mâncare, fiindcă nu avea ce. „Unde ai să vezi porci cu jujău la gât – zicea mama – apoi să știi că acolo e sărăcie”. Tanti Pinuța avea și ea un fel de coteț acoperit cu celofan. Am auzit că zona aceea săracă a fost descrisă de cineva la „Europa liberă”. Autoritățile au tot căutat să-l găsească pe cel care-i zugrăvise astfel, vreun învățător, vreun economist de la CAP, dar nu l-au găsit. Însă, dreptu-i, așa era – sărăcie lucie! Dar să lăsăm presupusa mojicie a animalelor și să vorbim de oameni. Sărăcie lucie și aici! Tanti Pinuța era singură. Băieții ei lucrau la Galați. Mi-o amintesc: cu o fustă cenușie, mohorâtă, și cu „gumari” în picioare. Poate că unii mai bătrâiori nu vor să-și amintească epoca – eu însă o fac. Nu mai explic de ce. În orice caz, alta n-am. Și, la urma urmei, fiecare înțelege ce vrea. La școală copiii erau sărăcuți, dar, în general, buni. Bine, erau și destui țigani care nici nu știau bine românește. Și mulți țigani violenți. Dacă erai cu glagorie la cap, nu te puneai în coarne cu ei. Mă scuzați, că nu judec prea evropenește, dar… Un copil cum era Ureche (va fi fost vreun urmaș al cronicarului, care a fost de fel din zonă) ar fi fost briliant la vreo facultate, însă nu cred că a avut parte. Părinții nu aveau resurse nici pentru un liceu, d-apoi pentru o facultate. Din păcate, n-am prea ținut legătura cu cei din zonă, ca să aflu destinul foștilor mei elevi. Unde ești tu Costel Ureche? „Focul viu” al satului era la crâșma lui Dragoș, care bea cot la cot cu clienții. Am băut și eu de vreo două ori acolo, până ce am văzut stelele deasupra, apoi în apa noroioasă din șanț. Atunci am pornit către casă. Noroc că gazda era aproape. Mă încontram să nu calc lângă podișcă și să nu cad în șanț. Pe urmă aveam de urcat trei trepte, pe prispă și de acolo deschideam cu zăngănit ușa (să știe tanti Pinuța că am venit!) și rup! în pat. Dormeam răscrăcărat și îmbrăcat până a doua zi dimineață, când, mahmur și tehui de cap, mergeam la școală, la ore. Nu vreau să mă scuz inutil, dar beam și din cauza vieții ticăloase pe care o duceam. Asta era viața cotoroanță pe care o duceam. Nu-mi venea nici să-mi dau gradele în învățământ. Mi-era și rușine de inspectori, de profesoarele mele, deși, evident, dumnealor nu știau nici cu spatele de avatarurile mele. La ce bun? Nu mai bine cu celelalte grade de la Dragoș?! Aici mă ascultau cu pălăriile date pe ceafă toți băutorii fruntași ai satului când le vorbeam de Iminescu. Ba, câte unul și chiuia!
Ies afară și văd că mama și-a tras perdeaua, dar pe jumătate. Nu a putut să facă restul. Însă nu m-a chemat pe mine să i-o pun. E mândră. Dă, semăn cu ea „bucățică tăietă”. Nici să mă pici cu ceară nu mă rog de cineva pentru ceva.
Din vrafurile de cărți de afară am luat Citadela de Saint Exupery. O am din anul cutremurului cel mare, m-am apucat de câteva ori s-o citesc, dar m-am lăsat păgubaș. Poate acum, fiindcă nu pot face altceva. Am o durere intercostală, abia mă mișc, iar de scris ceva nu am dispoziție.
Îmi amintesc la Policlinică. M-a trimis mama la oncologie să iau niște medicamente pentru un moș de-al meu, avea cancer. Cred că am mai scris asta. Lângă oncologie (la doctorul Dăneț, mi se pare, lumea zicea că avea chiar el cancer) era o ușă la care așteptau oamenii cu nevralgii: râdeau povestind cum i-a apucat durerea de șale și au rămas aplecați. Lângă era oncologia . Aici era tăcere. Oamenii – galbeni, cadaverici, parcă străvezii, se uitau înainte fără orizont. Doamne, ce scârbă e viața asta câteodată! Au trecut vreo douăzeci de ani de atunci, dar nu am uitat.
Din articolul Domnului Neculai Seghedin din Ziarul de Iași (că eu citesc ce scriu adversarii – glumesc!): În perioada comunistă, în Piaţa Unirii din Iaşi, pe acoperişul clădirii în care funcţiona Cinema Victoria, trona o lozincă uriaşă, din corpuri fluorescente care nu mai funcţionau demult: Citiţi zilnic Scînteia! După 1989 a fost dată jos denumirea oficiosului PCR şi, astfel, a rămas o vreme în centrul Iaşului cel mai frumos îndemn: Citiţi zilnic!
Îmi notam, ă-hă-hă cu ani în urmă, într-un caiet: Ardeleanu (secretarul pe probleme de agricultură) în Baza de la Motoșeni bate pe un țăran care a zis: „Degeaba muncim”. „Vrei plată. Vin să-ți plătesc eu”. L-a băgat într-o cămăruță de acolo și l-a bătut. Împreună cu milițianul. I-au băgat grăunțe în gură: „Na, satură-te!” Unei femei, Florea, o cunoșteam, avea o fetiță la școală – veșnic zâmbăreață și optimistă – care a zis: „Da pe noi cine ne plătește?” „Uite că-ți plătesc eu” și a lovit-o peste gură cu palma. Mi-am mai notat și altele. Zici că scenele se petrec pe la 907. Atunci lucram în învățământ pe acolo
Sfântul Francisc sărutând leproșii. E un pervers, după părerea mea. Durerea nu le-o alungă astfel. Iar el putea să-și pună viața în pericol. Mai degrabă săruta o femeie: e normal, omenește. Sau, mda, sfinții n-au voie!
Pe un site găsesc întrebarea retorică: De ce scriem? Îmi vine să răspund ca Beligan într-un vestit scheci de pe vremea aia: Dracu știe!
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Post-ul TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece… apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult