„Burghezul occidental e un dobitoc care nu se gândeşte decât la bani. Oricare cioban de la noi e mai filosof decât orice intelectual de pe-aici.” – Emil Cioran
Ora 7. Ceață. Nu se văd dealurile din față. Și câinii tac. Se întorc mașinile: de la serviciu, de la gagici… Fiecare cu fericirea lui. În fine, o fericire aparentă. Pe drum numai mașini. Rar mai trece câte un elev. Ori n-au părinții mașină (lucru rar), ori nu are timp mămica să-și ducă odorul. Înainte treceau pe jos o mulțime de oameni la serviciu sau la școală: Boc-boc! Boc-boc! Îmi fac cafeaua. Și eu cu mica mea fericire. Până se încălzește apa, scriu aici. În grădină bostănei și gutui. Duca a întins-o pe dealuri. Și ea cu fericirea ei. Sunt deasupra grădinii noastre niște tipi care și-au ridicat casă. Duca se duce la ei, ne-au spus, îi dau de mâncare, probabil. Maria vine luni de la Baia Mare. Mi s-a stins orice dorință de a scrie ceva. Sper să-mi revină. Am făcut vreo două încercări de a aduna materialele de aici, dar am renunțat. După ce am avut două propuneri de a aduna materialele pentru o eventuală carte. Dar vorba Ioanei Radu: Dealu-i deal și valea-i vale… Dar văd că editorii mei entuziaști se fac că plouă, nu mai zic nimic. Nici eu nu sunt prea entuziast. Ce vreți, vârsta!
Zinoviev, cel pe numele real Apffelbaum, a întreținut o relație sexuală cu Lenin. Era alintat „micul Gherșele”, iar scrisorile de amor trimise de Vava (Lenin) au fost descoperite în 1951, în arhiva Kremlinului. Cei doi au fost surprinși la Zurich chiar de Nadejda Krupskaia, soția lui Lenin. Informațiile le am din Enciclopedia amabilă a lui Alexandru Tacu și a Alinei Tacu, Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2014, o carte care merită uzitată.
Parcurg în fugă un site de ăsta de arte, literatură, etc. Tot Adrian Păunescu, tot Tudor Gheorghe i tutti quanti (nu știu dacă am scris corect, dar nu mai verific) și tot așa. Dă!
În ultima vreme văd că scriu mai mult decât public. De obicei amintiri. Bugăte, cum zice Maria ca la Baia Mare. Poate am să scriu o carte de amintiri. M-aș apuca, de pildă, acum să scriu despre Paulina, fata care mă iubea focos pe vremea liceului: îmi trimitea bilețele, ofta când mă vedea (făceam naveta împreună). Eu – pauză. Râdeam de ea cu sora mea, cu mama, îi găseam greșeli de exprimare în bilețele. Ce vreți, e greu să iubești un filolog! Sărmana Paulina! E pe undeva prin străinătate. Era o fată foarte simțită. Acum aș vrea s-o revăd.
Ora 3 și ceva. E puțin vânt. Satul întunecat. Doar câinii. Îmi fac un nes. Scriu aici, nu are rost să mă mai culc. Mă simt refrișat. Mama, bunăoară, doarme 2-3 ore pe noapte. Se poate și așa. Dar mintea îmi trece de la una la alta, fără să se stabilizeze la ceva. Așa că poftim: scrie, frate! Așa că o să citesc ziarele. Dar fără politică. Mama ei!
Un prestigios general francez, Michel Yakovleff, a spus ceva ce mi-a mers la inimă: „Ruşii nu au o cultură a instruirii. De ce? Fiindcă n-au o cultură a adevărului. Instrucţia nu poate avea loc când oamenii nu spun adevărul.”
La Fort Worth (Statele Uimite) se desfășoară Turneul campioanelor la tenis. În tribune se află multe femei de vârsta a treia: boite, coșcovite și gătite ca niște sorcove (ce vreți, la ora asta, ora 3, și insomniac fiind, nu sunt prea indulgent). În loc să mă uit la tenis, eu… Dar nu văd o frumușică!
La publicitate. Nu știu ce produs costă 89, 89 de lei. Hehei! frate. Vasăzică nu 90. Mai ieftin.
Oare de ce vor unii să se sinucidă? Există motive care să te facă să ajungi la acest gând îngrozitor? Doamne! Mă întreb asta și pentru că avem un caz în familie. A vrut de două ori să se sinucidă, l-au aflat și deturnat. Dar teamă mi-e că o va face până la urmă. Ce se petrece oare în capul lui? Dar ce tragedie pentru soție, pentru cei din familie!
Menahem Mendel din Iehupeț (personajul lui Șalom Alehem), un târgușor vai de capul lui din Ucraina, umblând prin lume să se îmbogățească (și nereușind), scrie nevestei sale Șeine Șeidl din Casrilifca: „Dumnezeu ăsta știe să-ți facă în ciudă, când vrea!”
În copilărie eu și Doina, soră-mea, mergeam cu mama și tata la rude în Ciurchi. Tata discuta cu nenea Rotariuc, care avea picioarele retezate în din sus de genunchi în urma unui accident. Lucrase la calea ferată, se îmbătase și adormise noaptea pe o linie ferată. O locomotivă care facea manevre îi tăiase picioarele. Acestea le-am aflat mult mai târziu. „Putea să fie și mai rău – spunea de fiecare dată – putea să și mă omoare”, râdea de se prăpădea nenea Ghiță Rotariuc. Nenea Rotariuc fusese un hohol (ucrainean) de cam 1.90. Acum era puțin mai mare decât mine , un copil, și avea capul mare ca o ghiulea: strălucitor și veșnic transpirat. Acolo unde ar fi trebuit să aibă picioarele avea două tinichele lucitoare, care ne atrăgeau privirile nouă, copiilor. Noi, copiii, nu ne puteam desprinde ochii de acele tinichele. Nenea Rotariuc nu se arăta impresionat, glumea cu noi, în special cu Magda, nepoată-sa, fata lui nenea Titi și a tantei Lidia. O ținea pe Magda pe genunchi, iar eu eram invidios pentru asta. Îi plăceau foarte mult copiii lui nenea Rotariuc. În rest nenea Rotariuc a jucat toată viața la pronoexpres sau cum dracu se va mai fi chemând, că nu prea cunosc: aceleași numere. De prisos să mai spun că nu a câștigat niciodată. În Ciurchi, la nenea Rotariuc, am văzut prima dată imagini tv. Era un circ chinezesc, transmisie de la Circul de Stat. De-abia apăruseră televizoarele pe atunci, erau mici, rusești și cu lampi care se ardeau des. Artiștii și artistele erau îmbrăcați în pantaloni de mătase multicolori (bineînțeles, televizoarele erau alb-negru, dar eu „vedeam” culorile circarilor), îi deosebeau cu greu, care erau băieți și care erau fete. Fetele n-aveau nici țâțe, atâta că pare că erau mai zâmbărețe. Aveau pantaloni verzi, galbeni, roșii, albaștri – o minunăție! Fluierau din niște fluiere ascunse, apoi râdeau și arătau cu degetul în sus, iar lumea se uita după păsări măiestre, apoi râdea ca proasta că a fost păcălită. După aceea se făcea întuneric și se trecea la alt număr, cu alți artiști, dar parcă aceeași, că semănau toți ca picăturile de apă. Mă gândeam că poate artiștii aceia ar putea să facă o șmichirie ca să pună la loc, picioarle lui nenea Rotariu. Dar nu – nu puteau!
Sunt pe cale să-mi recuperez somnul de zilele trecute. Gânduri și gânduri literare. Acum sunt ca ceața de pe dealuri – peste tot, peste tot. Sau cum era un banc odinioară.
-Domnule, unde-i Securitatea?
-Pst! Peste tot, peste tot.
Așadar, gânduri mari de scris, dar putință mică… Eah, m-or întrece nătărăii… Mă molcomesc cu vederea covorului galben de frunze, cu liniștea care s-a așternut peste sat… Și cu cafeaua.
Închid poarta. Cățelul nicăieri. Cred că o să-i facem capătul (poate o să-i facă vecinii, așa era înainte la țară când un câine „rupea” găini). Îmi pare rău de el , dar nu avem ce face. Sau putem să-l ducem iarăși la padoc. Dar… bătaie de cap. O să plătim găina „ruptă” zice Maria. Asta să i-o spui lu mutu: O să plătim găină după găină? Că boala de câine, dacă se învață cu sângele, nu mai are scăpare. O știe orice femeie de la țară. Mâine plecăm la Vatra Dornei pe două zile. După aia…
Am scris de mână un articol despre Românii au talent și meterezele nimicului (titlul l-am luat parțial de Damian Spiridon de pe Facebook). Luni am să-l trec pe calculator. Maria face papanași. După cincizeci de ani de căsătorie. Ca la mama acasă. O să-mi iau cu mine Enciclopedia Amabilă de răposatul domn Tacu, prietenul meu. Să mai citesc câte ceva. Am să trimit la Lebăda Neagră notele de pe Facebook. Mi-a mai cerut cineva la o editură, dar văd nu mai zice nici cârc. Dar tot e bine: Mi-am dat seama că sunt publicabile. Eu, în modestia mea… credeam că…
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Post-ul TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece… apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult