De câțiva ani mă tot întreb ce anume face să avem un sentiment patriotic. Care sunt mecanismele psihice și sociale care mă fac pe mine, ca individ de astă dată, să fiu sau să nu fiu patriot. Cu alte cuvinte, mă tot chestionez în legătură cu acest aspect, dacă sunt sau nu astfel, ce legătură are patriotismul cu naționalismul – ca sentiment național – nu în sensul dat de criticii regimurilor totalitare. Nu mă pot vedea din afară din acest punct de vedere și nu știu „cum sunt sau cum apar”. Într-o zi, cineva m-a liniștit și înclin să-i dau dreptate. Mi-a spus: „Stai calm, ești cât se poate de patriot. Atât timp cât propria țară te doare și strigi cât de tare de doare, adică o critici pentru durerile ce ți le provoacă, ești patriot. Pe un ne-patriot și pe unul care nu are niciun sentiment național nu-l atinge nimic din durerile țării, și nu dorește decât să dizolve sau să își bată joc de tot ce ține de țara sa!”
Am fost de Ziua Națională la Iași. Asta pentru că Alba Iulia mi se părea prea departe. M-am înșelat…. Iașiul se află la fel de departe, dacă nu chiar mai departe. 400 de kilometri făcuți în 9 ore. Îmi propusesem să mă delectez cu „țara”, mai ales că nu eu am condus. Efectul? M-am adâncit într-o tristețe profundă. Acel „avem o țară minunată” a fost pus sub semnul întrebării extrem de puternic. Gustul amar îți pătrunde în oase. Noroi, sărăcie și urâțenie. Dacă vedeai o casă mai acătării, făcută cu bun gust, cu un gard frumos, o curte îngrijită, nu aveai timp să-ți rămână pe retină, că era imediat șters totul de vecinătate. Dacă vedeai așa ceva, adică un fel de izbucnire, de revoltă individuală a vreunuia să aducă ceva mai mult frumos în lume, să se înconjoare în mica sa oază privată de frumusețe, repede îți trecea efectul, căci mediul era dezolant. La ce bun să vezi o ramură verde într-o pădure de uscături? Verdele pare și el urât! Iașiul este frumos… un fel de oază mai mare. Trist, dar frumos; frumos, dar trist. Ceea ce m-a frapat a fost aerul localnicilor. Într-un fel rupți „de țară”. Adică „departe de țară”, de inima țării. Dădeau senzația că nu vor să audă de Sud, de București. Dacă am putea să uităm că există Bucureștiul, atunci am face asta fără tăgadă, păreau a spune. Acest lucru te doare și mai mult, pentru că avem în sânge ruptura de țară. Avem generații care luptă aprig să unească țara, numind-o „dulce Românie”, sacrificându-se și făcând efectiv minuni în acest sens, și avem generații care ar sparge din nou țara, pentru că prea mare este durerea. Nu mă refer la cei care se adaugă acestei categorii, adică cei care vor efectiv să rupă totul, să dizolve și să aneantizeze din motive patriotarde ale alor nații sau etnii, care sapă cu lingura de zeci de ani la fundația României, ci mă refer la românul verde, îndurerat de propria țară care pare că nu are nicio șansă. În gene avem, așadar, scris să fim rupți în cel puțin trei părți, imaginându-ne că dacă am fi mai mărunți, dacă am trăi în comunități mai mici, am realiza cine știe ce mari lucruri. După ce ajungem astfel, o nouă dorință de unire ne animă. Așa respiră România. Agonizant.
Cum să nu te doară țara asta și să nu ai gust de fiere în gură când zilnic cineva își bate joc de ea într-un hal fără de hal? Chiar de ziua României se propun legi care să te transforme într-un sclav autentic, care să te oblige fie să pleci de aici, fie să te izolezi complet. Cum să pui tu taxă pe Soare? Apoi să apari în spațiul public și să spui că e prost înțeleasă situația, că 2026, că e rea intenție, că hâr, că mâr… Cum să își bată joc de tine, Românie și populău al tău (căci populație nu suntem), ungurul care este aici neaoș, care nici măcar nu are bunul simț ca din spirit diplomatic să îți scuipe printre dinți un „la mulți ani!”?! Cum este posibil ca după această jignire să îl lași în continuare să „guverneze” într- formă sau alta? Asta în condițiile în care ungurul reprezintă „etnia cea mai privilegiată de pe fața pământului”, căci în nicio țară din lume o etnie nu are atâtea privilegii și facilități ca aici, mergând până la „privilegiul” de a-ți bate joc de gazde! Cum e posibil să nu investighezi adânc situațiile aberante în care UDMR-ul ia peste o mie de voturi la alegeri, undeva într-un sat din Bărăgan?! Ah, știu, noi nu suntem „gazde”, iar ei nu sunt „intruși”, iar acest lucru îl spun chiar românii mei, căci ar fi aici din Evul Mediu ungurii… Adică am coexista simbiotic, împrumutându-ne și amestecându-ne până la indistincție. „Patria este limba, bă!” Asta ar spune Țuțea oricărui doct din țara asta! Atât timp cât îți terfelești limba, pocind-o și scălâmbând-o, vânzând-o pe nimic în piața publică, făcând troc cu ea, înlocuind-o la orice oră cu engleza, rusa și ugandeza, nu ai nicio șansă să supraviețuiești în fața tăvălugului unguresc, care nu este nici naționalist de extremă, nici agresiv, nici batjocoritor, ci este „păstrător de tradiție”.
Ce să faci în condițiile acestea? Ce îți rămâne de făcut? Să îți faci casă frumoasă, curte aranjată, să îți pui fotovoltaice și să te deconectezi de la tot și toate? Încearcă! Este o soluție, dar țara amară nu te lasă! Plus că ești înconjurat de betoane, nămol sufletesc și noroi autentic, izvorât direct din asfaltul care nu mai este… Cu alte cuvinte, ce îți rămâne de făcut? Să fii ciobanul mioritic care să privească senin la toporul ce cade. Facă-se voia Ta, Doamne!
Post-ul TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – România cea amară apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult