Melcul nu ar fi trebuit să existe. Se spune că este o enigmă, un paradox al evoluției viului pe planeta noastră. Cum adică să dispară dinozaurul și melcul să supraviețuiască? Cum este posibil ca cel mai lent și delicat element al viului să supraviețuiască celui mai adaptat? Vorba olteanului care vede girafa la zoo: „Așa ceva nu există!” Cum poți să negi faptul? Ce anume ne îndeamnă să negăm evidențele? Ce ne face să modificăm realitatea faptelor cu o tărie care frizează iraționalul?
S-ar părea că există un răspuns. În primul rând, această tendință de a „nega” faptele, sau de a le vedea altfel, într-atât de altfel încât să spui uneori că nu văd același lucru doi oameni provine dintr-un comportament natural al omului. Cum este posibil? Cine potențează acest lucru? Când cauți adânc în această fenomenologie, ajungi invariabil la un imens obstacol. Se numește obstacolul limbajului. Avem impresia că limbajul este doar un instrument pentru noi, oamenii. Un instrument precum o lopată. Ne ajută să comunicăm informații. Dacă este mai mult decât atât? Unii lingviști și filosofi și-au pus această problemă. Și au demonstrat, au găsit urme că limbajul într-adevăr este ceva mai mult decât pare. El definește și chiar construiește realitatea. Chiar aceste cuvinte pe care tocmai le-am folosit sună banal în urechile multora. Este chiar un clișeu. Nu vedem dincolo de aceste cuvinte. Cum adică? Cât de important să fie și până unde i se întinde influența? Cât de mare este influența sa? Imensă, par a spune filosofii.
Nu trebuie să ne ducem chiar atât de departe încât să aducem din nou în discuție cazul copiilor-lup. Se știe că dacă un copil este privat de limbaj – părinții nu-i vorbesc în nicio limbă, sau se află abandonat cu animalele – până la vârsta de 7, 8 ani, iar dacă apoi este adus în preajma oamenilor, procesul este ireversibil. A învăța acum o limbă este imposibil. Copilul respectiv rămâne doar un animal. Sau este altceva. Asta înseamnă și că un copil, cum spune Chomsky, poate să învețe oricâte limbi posibile – mediul face acest lucru, căci copilul poate să asocieze o persoană unei limbi, așa că dacă este înconjurat de 10 sau oricâte persoane cu care interacționează, și fiecare astfel de persoană îi vorbește în limba sa proprie, copilul va învăța la fel de bine pe fiecare dintre aceste limbi. Sau, dincolo de această achiziție cantitativă de limbaje, se poate vorbi și despre o diferențiere intra-lingua. De exemplu, un copil care citește, care își îmbogățește vocabularul, va interacționa cu persoane care au o paletă extrem de largă de exercițiu lingvistic – de la argoul de cartier până la limbajul elevat academic – atunci se poate vorbi despre o evoluție, despre o îmbogățire a experiențelor. Se folosește chiar acest termen: experiență. Limbajul este o experiență în sine și determină experiențele afective și cognitive ale individului. Limbaj sărăcăcios = viață sărăcăcioasă = înțelegere a lumii sărăcăcioasă. „Domnule profesor, doriți să vă „désen” imaginea asta?” Aceasta este o propoziție ce mi-a fost spusă de curând de către o studentă. Mi s-a părut inițial că este vorba despre o eroare pe care nu a corectat-o – „să vă desenez…”. Dar termenul a fost folosit cu o dibăcie care m-a convins că de fapt așa este folosit de obicei termenul. „Pot să desenez o imagine?” poate să devină, sub logica unor indivizi „Pot să désen o imagine?” (accentul a fost pus exact ca aici, probabil pentru a-l deosebi de substantivul desén). Verbul se identifică cu substantivul. Veți spune că avem de-a face aici cu un caz de neinstruire, de sărăcie și de eroare de limbaj. Dar în aceeași categorie intră și „succesurile” doamnei politician, eroare care în curând va fi acceptată chiar în dicționare. „Limba este vie!” spun unii, arătând că asemenea situații sancționabile la un anumit moment în timp fac ca sensurile să evolueze. Deja foarte mulți dintre noi utilizăm formula: „Dă-mi locația pentru a ști unde să vin!” Când, de fapt, termenul locație înseamnă altceva (închiriere). Ei, și ce?! Unii spun chiar că dacă s-a încetățenit asta, nu se schimbă nimic. Știm cu toții care este referentul, la ce se referă exact. Am putea să spunem chiar x420 și tot aia ar fi. Contează să fim înțeleși! Oare? Atât de simple și simpliste să fie lucrurile? Nu cumva este ceva mai mult decât o atribuire arbitrară unor termeni și unor formule lingvistice? Gramatica rămâne aceeași, logica de bază ar fi aceeași. Sau, chiar dacă se modifică pe ici, pe colo, structura de bază rămâne. Băltim de fapt într-o aceeași apă! Greu ne-ar fi să fim transpuși total într-o structură a unei limbi care ne-ar obliga să ne schimbăm și logica. Dă următorul exemplu Dan Alexe în cartea sa recentă, Babel: La început a fost Cuvântul: „„Te iubesc”, de pildă (a iubi, ca mai toate verbele importante, este un verb „indirect”), e în georgiană un fel de „mie-tu-îmiplacitufiind”, miq’varbar. Dar când tu mă iubești pe mine este: giq’varvar, adică „ție-eu-îți-plac-fiind””. Veți spune că ne-am lămurit, căci am reușit, de bine, de rău, să traducem cumva situația. Nu! Nu am făcut niciun pas important. Am căutat doar câteva echivalente care s-ar putea traduce în logica limbii noastre. Îmiplacitufiind este un artificiu care aproximează doar o construcție care descrie un referent care ne scapă absolut. Încercăm să obținem o analogie, dar să „picăm”, să trăim autentic sensul avut în vedere este imposibil dacă nu vorbim efectiv limba respectivă. Adică am fi invitați să participăm la decuparea realității respective. Spune Wittgenstein de astă dată: „Auzim iarăși și iarăși remarca după care filosofia nu face propriu-zis niciun progres, că ne preocupă încă aceleași probleme care îi preocupau pe greci. Dar cei ce spun așa ceva nu înțeleg rațiunea pentru care acest lucru nu poate să nu fie altfel. Ea rezidă în aceea că limbajul nostru a rămas identic sieși și ne împinge iarăși și iarăși spre același întrebări. Câtă vreme va exista un verb „a fi”, care dă impresia că funcționează ca „a mânca” și „a bea”, câtă vreme vor exista adjectivele „identic”, „adevărat”, „fals”, „posibil”, câtă vreme va fi vorba despre un flux al timpului și o extensiune a spațiului etc., oamenii se vor izbi iarăși și iarăși de aceleași dificultăți enigmatice și își vor fixa privirea asupra a ceva pe care nici o explicație nu pare a-l putea elimina.” Ce vrea să spună cu „câtă vreme va exista un verb „a fi””? Să ni-l scoatem din limbă ca să ne schimbăm viața? Nu! Așa funcționăm noi, cei care vorbim limbi indo-europene. Dar cele mai multe limbi de pe planetă nu îl folosesc pe acest „a fi” așa cum îl folosim noi. Sanscrita, chineza sunt doar două exemple – o limbă moartă și una vie – care nu se folosesc pe „a fi” așa cum o facem noi. De aici un alt mod de existență umană chiar!
Așadar, suntem condamnați să fim pești care trăim în apă. Asta în ciuda faptului că ne dorim să zburăm pe alte planete. Cu logica aceasta am putea, eventual, să zburăm spre alte planete, dar doar dacă ne luăm apa cu noi. Ne putem chiar ucide prin limbaj. Dorind să „vorbim cu toții aceeași limba” – engleza (sic!) – nu facem un pas spre a ne înțelege mai bine. Facem doar pași spre creșterea producției la hectar. Numai că de aici apar și probleme… Sistemul dorește varietate, altfel apar boli care să curețe ecosistemul. Când lăcustele se înmulțesc, pârjolesc totul în cale și reprezintă o putere colosală. Se cred, pentru puțin timp, chiar stăpânii absoluți ai lumii. Noroc că există mecanisme care să pună stop acestei invazii, iar de cele mai multe ori, când nu există un „dușman” exterior, sigur se naște unul interior, norul de lăcuste colapsând apoteotic. Dorim diversitate în unitate! Ne-am făcut chiar slogan din asta, numai că nu poate să iasă ceva de aici atât timp cât termenii nu sunt înțeleși decât forțat și doar într-o anumită direcție! Dorim toleranță, dar nimic din faptele noastre nu dovedesc că s-a înțeles ce reprezintă de fapt toleranța. Ocolim termenul de război, ca și cum dacă am face asta nu am avea de-a face cu faptul războiului. Limbajul contează! Nu mai vorbim despre comunism, dar teroarea și cenzura sunt la cote maxime. Limbajul natural a devenit chiar desuet – nimeni nu mai dă doi bani pe a vorbi elevat, nimeni nu mai plătește cursuri de retorică, nici măcar pasiune pentru a asculta un discurs frumos nu mai există decât sporadic, chiar termenul de „retorică” este unul negativ astăzi… De aceea limbajul natural se consideră că a fost perfecționat, purificat… și a trecut în limbajul formalizat al IA! Este un exemplu de gândire pură chiar această Inteligență Artificială. Nici măcar nu mai este nevoie să vorbim în viitor… Minunata lume nouă a găsit un loc aparte și pentru limbă!
Post-ul TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Ca peștele în apă apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult