O introducere amară…
Să ne întoarcem la habarniștii noștri! Știu că este aproape inutil, oamenii politici din țara mea sunt imuni la orice încercare de dialog, autosuficiența lor e planetară. S-a făcut o listă cu topul trăsăturilor de caracter negative, toate li se potrivesc, de la un capăt la celălalt. Să intrăm „în detalii”, după ce le trimit, legat cu sfoară tricoloră, pachetul cu marile lor „virtuți”… Deci: agresivitate, amânare, aroganță, autoritarism, batjocură, cinism, credulitate, cruzime, defăimare, egoism, fățărnicie, lașitate, ignoranță, incertitudine, indiferență, insolență, intoleranță, invidie, iresponsabilitate, iritabilitate, încăpățânare, lăcomie, lăudăroșenie, lene, minciună, neglijență, nepăsare, ostilitate, ranchiună, răutate, răzbunare, rigiditate, servilism, suspiciune, vanitate, viclenie, vulgaritate, zgârcenie…
Despre agresivitatea lor…
I-am văzut, de multe ori, cu ochii holbați peste gloata ofilită. Se spune că însușirea de a fi agresiv constituie uneori un simptom patologic, sinonim cu violența. Agresivitatea este un comportament ostil, destructiv al unui individ. Când apare câte un nene șef mare sau mai mic pe ecranul televizorului, plin de sfaturi și adevăruri absolute, rostite sacadat peste națiune, îți vine să-i strigi supărat că frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate, că sistemul incorect al priorităţilor generează agresivitate.
Un moralist contemporan scria că agresivitatea este o formă de curaj, dar e o formă foarte proastă. Încercând să-şi înăbuşe poftele, să le reducă la neant, omul a izbutit doar să le deregleze, să le golească de tot ceea ce aveau sănătos, a devenit un animal de pradă hărţuit, secătuit, regretându-şi instinctele de altădată. Cum ghearele i s-au tocit, dar nu şi pofta de a sfâşia cu ele, violenţa i s-a transformat în obidă, care nu e altceva decât agresivitate înfrântă, umilită, incapabilă să se manifeste.
Utilizând speculativ conceptele „eros” şi „thanatos” ca pe instincte generatoare de viaţă şi de moarte, Sigmund Freud susţinea că „agresivitatea este instinct şi că în consecinţă împotriva ei nu se poate face mare lucru”. Când agresivitatea depăşeşte cadrul definit prin supravieţuire, nefiind motivată de nevoile individului şi ale speciei, ea capătă un aspect demolator şi negativ.
Aristotel, cercetând „omul ca fiinţă socială, în afara societăţii acesta având manifestări de fiară”, considera violenţa ca fiind lipsa educaţiei şi a cunoaşterii, iar în antiteză Hobbes este unul dintre filosofii care afirmă că violenţa ţine de esenţa naturii umane. Prin urmare, aș crede că politica este agresivitatea privită ca inteligenţă. Într-un mod mai puţin pretenţios, agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament efectuate cu intenţia de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane. S-a scris că, privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia producerii „unui rău” altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării „puterii agresorului”.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra sinelui. De altfel, ca şi multe alte concepte psihologice, termenii de „agresivitate”, respectiv „agresiune” şi „violenţă” aparţin deopotrivă limbajului comun şi arsenalului tehnic al psihologiei..
Așa cum se știe, o societate dominată de violență și agresivitate este una în care oamenii aleg o funcționare primitivă. A funcționa permanent sau în majoritatea timpului pe bază de agresivitate și violență, manifestând și acceptând o atitudine abuzivă pentru tine, familia ta și societatea din care faci parte este dovada că, pe de o parte, te simți în permanent pericol și ai o stare de neputință, iar, pe de altă parte, este dovada că nu cunoști o formă mai bună de a ieși din situația de pericol decât agresivitatea sau uneori retragerea. Să ne gândim la tonul general al discursului public, politic și social, de la noi. El incită la reacții emoționale, nu raționale! Și, desigur, gândiți-vă la cum se dialoghează la noi sau cum suntem fiecare dintre noi capabili să dialogăm cu cineva: în majoritatea cazurilor este un dialog al surzilor, care sfârșește cu atacuri la persoană. Adică, eu o știu pe a mea și dacă nu ești de acord cu mine am să îți spun că ești copil, prost, sărac etc. (putem substitui cu orice atribut care să îl facă pe celălalt inferior) și deci părerea ta nu contează.
Am citit undeva că „violența sapă tranșee, nu rezolvă probleme”. Era vorba despre „demonii” din politica și societatea românească. Politica românească a fost adesea scena unor violențe și agresivități multiple. Îmi amintesc, de pildă, o recentă dispută dintr-o comisie a Parlamentului, legată de acordarea de majorări salariale pentru aleșii locali; inițial, destinate tuturor demnitarilor, de la președintele țării până la ultimul primar de țară, apoi menținute doar pentru cei dintâi. Dacă în comisie scânteia a fost aprinsă de liderul AUR, în transmisiunea directă „din grijă față de cei mulți, care nu beneficiază și ei de aceste majorări”, la votul în plen parlamentarii AUR au votat și ei aceste majorări. Ce a justificat, așadar, agresivitatea din comisie, excesul inutil de violență verbală și de decibeli, la un pas de încăierare? Cui răspund oamenii politici atunci când livrează violență de pe teritoriul politicii? Are societatea românească nevoie cu adevărat de asemenea episoade pentru a-și consolida încrederea că este reprezentată după gustul său în Parlament? Sau oamenii politici sunt cei care încurajează acest discurs pentru a se asigura de simpatia publică și de creșteri procentuale la urne? Politologii spun că, inspirați de consilieri, oamenii politici trăiesc astfel cu iluzia afirmării „bărbăției politice”.
Ce te faci cu „agitatorii care creează și alimentează falii”? se întreabă politologul Cristian Pîrvulescu. Cine sunt liderii de influență ai societății? Își conștientizează ei responsabilitatea? Știm răspunsurile, le repetăm inutil, agresivitatea lor e fără sfârșit și fără măsură.
Post-ul TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Mic îndreptar moral pentru oamenii politici apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult