Maestrul și Makarenko, de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio
Facerea lumii are loc continuu, dar la fel și desfacerea, dezintegrarea ei, a fiecărei alcătuiri păstrată de ea în straturile care se adaugă și îi tot compun mai ales istoria și poveștile care îi asigură continuitatea, vizibilitatea și cuvintele împreună cu viețile lor. Poveștile își cresc astfel lumea odată cu istoriile care se așază în timp și în vremurile lui amplificând astfel această mereu neobosită continuitate, acest mers înainte de neoprit care desăvârșește și completează corpul ei crescător, tot timpul viu, nemuritor.
Liliana Corobca a învățat bine să privească istoria, să îi observe și să îi simtă mișcările prin întâmplările care fac poveștile lumii, care le scot mereu pe acele suprafețe ale lumii pe care sunt și unde rămân vizibile destul așa încât să poată fi văzute și înțelese, iar în continuare și-a desăvârșit punerea lor în cuvinte, scoaterea lor la vedere în acest corp viu al lumii pe care il pune la dispoziție fiecare dintre așezările vieții, oricare dintre mișcările ei identificate și așezate în textul de acum, de aici mai departe acaparator. În Maestrul și Makarenko suntem păstrați efectiv în miezul tuturor acestor procese ale facerii și ale desfacerii vieții în straturile și în timpurile care se găsesc și în tot ce poate fi conservat de istorie sau pus mai departe în istorii, în acelea care nu se șterg dar care rămân scrise pentru cât mai mult timp, atâta timp cât cititorul lor nu evită întâlnirea cu ele. De aici se poate privi și înțelege altfel întregul, complexitatea dar și delicatețea formării și desfășurării lui.
Poate uităm, dar nu tot, ci doar anumite lucruri?Nu zicem noi că ne vom întâlni sus în cer? Oamenii dragi, îndrăgostiții și alte categorii pozitive și lipsite de păcate? Dacă uiți cine ești, pierzi de tot memoria, Doamne ferește, cum te mai întâlnești cu cei dragi? Nu, nu merge chestia cu pierderea memoriei. Prin comparație, dacă în Rai pierzi memoria, ca să nu techinui, să nu mai suferi, în Iad, nimeni nu uită nimic? Iadul reiese că ar fi tărâmul memoriei?
Cuvintele dezintegrării, ale ruperii personajelor de realitate sunt prinse în acest roman științific de și în coordonatele istoriei, de stările (ne)sigure ale vieții, iar mai departe ne tot spun de-a lungul poveștilor (cu)prinse aici despre fazele inevitabile ale deformării fiecărei faceri odată cu rătăcirea, cu uitarea, cu anihilarea memoriei care rămâne de fiecare dată salvatoare. Istoria și istoriile de aici ies din datele oricăror limite și își lasă personajele să evadeze continuu între cer și pământ, între viață și vis sau printre toate zilele și nopțile îngăduite ale (i)realității, ale lumii de aici și de dincolo de granițele cunoscute și înțelese de noi, de cititorii lor. Suntem (cu)prinși de explicații, de lămuriri, de aduceri la zi și de umplerea unor spații care se tot păstrau în aceste stări neputincioase, goale, în aceste date care nu se făcuseră până acum cunoscute și așezate în tiparele lor logice, normale, firești din care să poată fi luate și folosite pentru ca adevărul împreună cu ficțiunile lui să se poată ține reciproc la suprafață, să se poată obișnui împreună și merge așa cât mai departe și cât mai mult pe suprafețele lumii.
Am urma același principiu respectat de-a lungul carierei mele literare: Scrie așa cum (ceea ce) vrei să citești! Până acum a funcționat și, conform acestei logici implacabile, ar trebui să funcționeze și de acum înainte (și în acest roman, adică)
Cuvintele dezintegrării sunt și rămân aici, în paginile care le desenează corect traseul prin luminile și întunecimile îngăduite și păstrate de istorie odată cu viețile care și ele le găzduiesc, oferindu-le necesarele condiții pentru a se reface de fiecare dată, pentru a se putea așeza și rămâne în textul care le construiește și le arată întotdeauna, odată cu fiecare apropiere, odată cu fiecare lectură și cu stările lor însoțitoare. Liliana Corobca își păstrează atașamentul pentru documentele care se pot muta într-o proză, în povestea care poate să creeze și să inducă stările necesare seducerii și aducerii cititorului în aceste profunzimi unice ale acestor adăugări. „Maestrul și Makarenco” este romanul științific astfel construit și scris încât să nu reușim să ne (mai) pierdem vreodată, ci să putem să ne adăugăm odată cu lectura lui fiecare dintre stările bune și neîngrădite de limite ale libertății, ale înțelegerii și ale oricărei deslușiri necesare rămânerii cât mai departe de cuvintele și de stările dezintegrării.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Post-ul PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Cuvintele dezintegrării apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult
