23 decembrie 1916….Armatele Puterilor Centrale ocupă oraşul Tulcea….Fiind un important punct strategic, în oraş vor staţiona temporar sau permanent, importante forţe militare : 2 regimente de marş, 3 regimente de infanterie,3 regimente de cavalerie, un regiment de artilerie. Guvernator militar al oraşului ,a fost numit colonel Mihailoff, fost prefect al poliţiei din Sofia.
Atât în Tulcea,cât şi în restul judeţului nostru ( cu excepţia Deltei Dunării, rămasă sub administraţie românească), se va institui un regim de ocupaţie cazon, care s-a manifestat printr-o brutalitate şi cruzime ieşită din comun.
Întreaga populaţie tulceană, a fost declarată „ostatecă” şi obligată,sub ameninţarea forţei, să efectueze muncă în folosul ocupanţilor.
Astfel, fiecare persoană, indiferent de vârstă şi sex ,era obligată să sape, zilnic, un şanţ lung de 2m,lat de 1 m şi adânc de 1,6 m ( pentru tranşee). Cine nu-şi îndeplinea „norma”, era pedepsit cu amendă,iar cine refuza era trimis în lagăre, în sudul Dunării.
Încă din primele zile, ocupanţii au constituit o comisie, formată din 2 ofiţeri şi 2 civili, care aveau menirea, de a stabili, ce clădiri din oraş, trebuiau distruse. Cu toate că, din fericire, acest „proiect”, nu s-a materializat, totuşi oraşul nostru, a avut mult de suferit ,în cei doi ani de ocupaţie străină. Astfel, au fost demolate sau aruncate în aer cu dinamită, clădirea şcolii de pe strada 14 Noiembrie, casa profesorului Cristea şi mai multe cazărmi militare. Clădirea Tribunalului Tulcea, avea să fie tranformat în grajd, iar clădirea Prefecturii ( actualul Muzeu de Artă), cât şi alte numeroase clădiri, unele aparţinând unor foşti demnitari tulceni, au fost distruse sau avariate.
Ura ocupanţilor, nu s-a oprit aici !…A fost distrus „Monumentul Reintregirii Dobrogei” de pe Colnicul „Hora”, statuile dorobanţului şi a vulturului ,fiind fost topite. Aceiaş soartă, a avut şi statuia lui Mircea cel Bătrân din centrul istoric al oraşului, cât şi bustul poetului Ioan Neniţescu, fost prefect de Tulcea, care a fost prăvălit de pe soclu şi aruncat în apele Dunării.
În şcolile, care mai funcţionau, folosirea limbii române a fost interzisă, numeroşi învăţători şi profesori tulceni fiind concediaţi. În locul lor, au fost numiţi profesori militari străini.
Pe de altă parte, populaţia oraşului ,a fost să plătească ocupanţilor, suma de 1.500.000 lei, pentru întreţinerea trupelor inamice.
Acelaş regim samavolnic, avea să fie aplicat şi în celelalte localităţi ale judeţului.
Astfel, la 14 octombrie 1916, trupele duşmane, au ras de pe suprafaţa pământului,localitatea Casimcea….. din 250 de case, mai rămânând în picioare doar 10.
În localitatea Jurilofca, soldaţii germani, în ziua de Sf.Paşti, au pus să tragă la plug, femeile satului, în special soţiile celor aflaţi pe front, mânându-le, în bătaie de joc….cu biciul.
Acte de o cruzime incalificabilă, s-a petrecut şi la Spitalul de leproşi, de la Tichileşti. Acesta a fost dărâmat şi doar doi bolnavi au reuşit să scape cu viaţă, restul fiind împuşcaţi sau spintecaţi cu baionetele .
Trupele ocupante, au organizat un jaf sistematic la nivelul întregului judeţ. Coloane nesfârşite de căruţe, transportau la sud de Dunăre, tot ce se jefuia. Un martor ocular, aminteşte : ” de la general, la soldat, toţi au furat, ce au putut şi cât au putut”.
Nici bisericile nu au scăpat de urgie. Astfel, biserica „Sf.Nicolae” din Tulcea, a fost jefuită de toate odoarele sale,casa parohială distrusă,grădina arsă,pomii tăiaţi, iar terenul din jur , fiind brăzdat cu traşee. În judeţ, alte biserici au fost jefuite, incendiate sau trasformate în grajduri.
Timp de aproape doi ani, împotriva populaţiei româneşti de pe teritoriul întregului judeţ, s-a dus o politică de teroare şi chiar….exterminare fizică.
Sute de locuitori au fost bătuţi şi torturaţi, fiind bănuiţi de „spionaj în favoarea românilor”, 365 de femei şi fete au fost violate, iar 1.484 de persoane au fost internate în lagăre , de pe teritoriul Bulgariei şi Macedoniei. La sfârşitul războiului, conform datelor oficiale, doar 500, s-au mai întors acasă.
Şi totuşi, lupta tulcenilor împotriva ocupaţie străine, nu avea să înceteze nici o clipă. Astfel, militarii români de la Sulina, ajutaţi de populaţia civilă, construiesc un baraj la gurile canalului, format din grinzi,lanţuri groase şi cabluri de sârmă împletită. În spatele acestuia, au fost instalate o baterie de lans-torpile şi trei baterii de câmp, pentru a respinge orice atac naval inamic.
Aceiaş rezistenţă au opus-o şi tulcenii din zonele ocupate. Astfel, la Niculiţel, sătenii înarmaţi cu furci, topoare şi arme de vânătoare, au atacat trupele inamice, care voiau să jefuiască localitatea. Represiunea a fost cruntă, dar acest episod , va trebui să rămână inscris în istoria tulceană.
Mulţi tulceni, s-au refugiat în „teritoriul liber” din Delta Dunării, sau în Moldova, punând la dispoziţia autorităţilor militare românesţi, informaţii de cea mai mare importanţă. Alţii s-au înrolat în armată şi au luptat, cu arma în mână, împotriva cotropitorilor.
Se poate concluziona, că în ciuda unor suferinţe de neimaginat, tulcenii şi-au adus o contribuţie însemnată la apărarea ţării, înclusiv la bătăliile de la Oituz şi Mărăşeşti, la realizarea unui vis multisecular ….Marea Unire de la 1 Decembrie 1918………
Viorel Magureanu
Articolul Mărturii din Infern – Tulcea sub ocupaţie străină (1916 – 1918) apare prima dată în Tulcea noastra.
Citeste mai mult