l Fabrica Scherg a început cu un singur război de ţesut şi a ajuns, la începutul secolului XX, cea mai înfloritoare din România
l Afacerea a fost condusă de calfe, ingineri şi chiar de femei, a ajuns în ruină de câteva ori, dar a continuat să producă cele mai bune stofe de la Viena până la Istanbul
„Pe 11 noiembrie 1923 se repetează a suta oară ziua care se poate considera ziua naşterii firmei Wilhelm Scherg&Cie din Braşov“. Aşa începe cuvântul de deschidere al conducerii fabricii, la împlinirea a 100 de ani de când primul război manual al lui Michael Scherg a început să ţeasă. Cine ar fi crezut că atelierul postăvarului neamţ se va transforma în cea mai mare fabrică de profil din România interbelică? Sau că stofele lui Scherg, denumite brassave, vor fi renumite până în Austria şi Istanbul, iar industriaşii occidentali se vor întrece în a-i imita etichetele ca să poată vinde şi ei măcar pe sfert din cât postav vindea braşoveanul? Anii de aur ai fabricii s-au dus. Denumită mai târziu „Partizanul Roşu“, apoi „Carpatex“, faimoasa fabrică de stofe Scherg a dispărut astăzi cu totul. Braşovenii îşi amintesc că a fost cândva o întreprindere Scherg, dar Monitorul Expres vă prezintă acum ceea ce n-aţi ştiut despre această fabrică, aşa cum reiese din „Memoriul“ scris chiar de celebrii proprietari ai celei mai longevive fabrici din istoria Braşovului.
Cei mai buni pesmeţi
Începuturile familiei Scherg sunt legate de Michael Schurge care, „după cum mărturiseşte matricula bisericească, a emigrat ca «Wollenzieher» (probabil torcător de lână pe o roată de tors cu mâna) din Langenols (Prusia Sileziană) în Braşov“. De fapt, pe emigrant îl chema Schirch, nume greu de pronunţat de localnici. Cu timpul, numele lui a devenit Schurge, ca în final să ajungă Scherg, începând cu a doua generaţie. În „Memoriu“, se precizează că Michael a avut un fiu, Gottfried, pânzar. Acesta, la rândul lui, a avut doi gemeni, Josef şi Michael (tâmplar, apoi brutar). „În Prundul Rozelor, unde este astăzi brutăria Siegen purta noua sa meserie şi se făcu cunoscut, departe, peste hotarele oraşului nostru, prin cei mai buni pesmeţi ce se produceau.“ Căsătorit în 14 noiembrie 1797 cu Rosa, văduva lui Johann Sterns, Michael a avut trei băieţi: Michael, Fritz şi Georg. Cel mare, Michael, a învăţat meseria de postăvărit şi a întemeiat firma Scherg, ceilalţi doi s-au făcut măcelari. Michael s-a născut la 7 octombrie 1798. La 14 ani, a intrat ca ucenic la un postăvar, tocmit pe patru ani, pentru care tatăl său a plătit 64 Rfl. W.W. (florini renani – valută vieneză), doi colaci de 1 Rfl. şi şase cupe de vin de câte 16 groşiţe. La 2 ani după terminarea uceniciei, în 23 septembrie 1818, urmând obiceiul meseriei de atunci, a plecat în lume până în 1821.
Primul Scherg a cerşit prin Europa
Tot ce făcea calfa Michael Scherg trebuia înscris în „Cartea de pribegie a calfei de postăvar Michael Scherg din Braşov, Transilvania“, emisă de Sfatul din Budissin (Oberlausitz), în 1818. Aici scrie că în cei trei ani a lucrat în şase oraşe şi a cutreierat şi a cerşit prin 212 oraşe ale Germaniei, Austriei şi Franţei. Autorităţile i-au scris în carte „să se păzească de orice hoinărit fără rost şi mai ales de cerşit“, dar el n-a respectat instrucţiunile. În Celle (Hannover) poliţia a notat: „A fost găsit cerşind, deşi obţinuse un viaticum (bani de drum) şi pentru aceea fu pedepsit cu un arest de 24 de ore“. Şi-a vizitat şi rudele din Langenols. A zăcut 48 de zile bolnav la Teschen, apoi s-a întors acasă şi a intrat la un postăvar din Braşov. Pe 8 decembrie 1823, s-a cununat cu Johanna Elisabeth Hornung. În acelaşi an, pe 11 noiembrie s-a înscris în breasla postăvarilor din Braşov, depunând 280 Rfl., 3 colaci şi 6 cupe de vin. Tatăl său îi cumpărase deja un război de ţesut. Familia consideră că 11 noiembrie este şi ziua fondării întreprinderii. Acest Michael Scherg era un om foarte muncitor, „dar şi evlavios şi cu frica lui Dumnezeu“. Începea ziua de muncă la atelier la 5 dimineaţa, se întrerupea pentru scurt timp ca să mănânce la micul dejun şi la prânz şi termina lucrul la 9 seara. Duminica şi în zilele de sărbători avea liber şi mergea la biserică. Ştia toate cântările bisericeşti pe de rost.
Un sediu cu chirie şi credit cu camătă
La început fabrica nu era mare, fiindcă nici nu existau fabrici de mari dimensiuni în România la ora aceea, iar în Braşov, nu erau nici măcar fabrici mici. Statutele breslelor interziceau maiştrilor să lucreze la mai mult de 2-3 războaie şi să ţină mai mult de 2-3 calfe. Aşa că, afacerea lui Scherg a început cu un singur război, o singură presă şi o căldare de vopsit. Sediul era în casa închiriată de la pantofarul Michael Gross din Strada Nouă De Sus, pentru care Scherg plătea o chirie anuală de 230 Rfl. Peste câţiva ani, a mărit atelierul, adăugând o scărmănătoare. Lâna pieptănată o aducea gata toarsă cu mâna în satele din apropiere. Opt femei duceau lâna pieptănată acasă, cu ocaua, o torceau şi o aduceau înapoi. Abia la începutul anilor 1860 a cumpărat un darac şi o maşină de tors cu mâna, olandeză, cu 60 de fuse. În sfârşit, putea obţine torcături netede. Mai mult nu se putea dezvolta din cauza regulilor severe ale breslelor şi a lipsei de bani. În 1825 a cumpărat de la românul din Săcele Radu Barbu, cu preţul de 4.600 Rfl., casa acestuia , unde şi-a mutat atelierul piesă cu piesă. A făcut rost de bani împrumutând de la Stefan von Closius, punând ca zălog casa cumpărată şi pe cea a tatălui său. A înapoiat creditul în rate, cu 6% camătă pe an. Ultima rată a fost în 1841, deci abia după 16 ani. După cum reiese din evidenţele contabile, socotelile lui Scherg erau foarte complicate, dar ţinute în cea mai mare rânduială. Plătea în ţvelneri şi creiţari, groşiţe, sfanţi sau rfl. Lâna de oaie o cumpăra numai de la mocanii din Săcele, care ofereau lână tunsă la Braşov.
Femeia, „industriaş şi negustor într-o persoană“
În 20 octombrie 1850, după 27 de ani de căsnicie, i-a murit soţia, cea care jucase rolul de „stăpână“ a atelierului. Lipsit de ajutor, după un an şi jumătate, Scherg s-a recăsătorit, la 54 de ani, cu văduva Katharina Bohm, născută Schmidts, de 28 de ani. S-a dovedit o alegere inspirată, mariajul durând 21 de ani. În 1841, Michael Scherg a fost ales membru al comunităţii orăşeneşti şi apoi „Tată de vecin“, titluri de mare onoare la vremea aceea, pe care le va purta ani îndelungaţi. A murit pe 6 februarie 1873, la 75 de ani. Afacerea a fost preluată de văduvă, foarte devotată şi neobosită. Se trezea în zori, înaintea servitorilor, şi mai termina treaba seara târziu. Ea se îngrijea de cumpărarea lânii, de sortarea şi spălarea ei şi de toate operaţiunile necesare până la obţinerea postavului. Ea se ocupa şi de vânzarea mărfurilor, „pe scurt, ea era și industriaş şi negustor într-o persoană“. Pe lângă fabrică, era şi gospodină, făcând de mâncare pentru calfe şi servitori. „Femeia aceasta lucrează mai mult decât zece măieştri“, spuneau oamenii. Cu Katharina, Michael a avut trei copii: Johanna (n. 2 decembrie 1852), soţia de mai târziu a coproprietarului firmei Josef Schreiber, Wilhelm (n. 17 ianuarie 1855), director al întreprinderii în perioada interbelică, şi Ida (n. 31 mai 1860), soţia coproprietarului fabricii, Georg Schmutzler.
Prima instalaţie cu aburi din România
Singurul băiat a urmat meseria tatălui, începând să muncească de la vârste fragede, „ca să se obicinuiască de timpuriu cu munca“. „În timp ce ceilalţi şcolari alergau liberi pe câmpii şi pe livezi, în vacanţe, Wilhelm trebuia să şadă lângă suculă şi să-şi facă pensumul“. Uneori, băiatul era recompensat cu câte un creiţar la o suveică. Era un băiat slăbuţ, înalt şi bolnăvicios, dar a trăit 74 de ani. În 1912, într-un accident de tramvai în Budapesta, şi-a rupt ambele picioare şi a suferit şi alte leziuni grave, pentru care a stat la pat luni de zile. După ce a terminat 4 clase primare şi 3 reale, la 14 ani, a fost primit ucenic pe patru ani de şeful breslei (Zunftmeister). În acest timp, a făcut patru ani la seral de şcoală gremială germană de comerţ. Când a dat proba de calfă, care însemna să ţeasă la războiul de mână fără greşeală, a dus trei cupe de vin şi doi colaci examinatorilor (Schaumeister). A fost primit în frăţia postăvarilor. Totul a continuat aşa până când o lege a desfiinţat breslele şi a dat avânt industriei. După moartea tatălui, la 18 ani, Wilhelm a plecat în Germania, cu gândul să facă o şcoală specială pentru industria textilă. Împreună cu un prieten, a ales Şcoala de Ţesătorie din Grunberg. Aici a învăţat timp de un an bazele ţesătoriei, dar şi tot fluxul tehnologic. După absolvire, a intrat ca practicant la firma H.&A. Gleim din Melsungen. Abia acum s-a considerat pregătit să preia povara mamei sale care conducea deja o instalaţie cu aburi. Prima din România.
„Cuconu’ Seppi“
După întoarcerea acasă, Scherg a cumpărat o maşină cu aburi de 10 CP şi şase războaie mecanice în locul celor două de mână de până atunci. „Acestea erau cele dintâi războaie mecanice din Transilvania şi Ungaria, fiind admirate din toate părţile ca adevărate mari evenimente“. Instalaţia modernă a funcţionat timp de nouă ani. Scherg a cumpărat încă două case vecine. Chiar şi aşa, cu 3 clădiri şi dotare modernă, fabrica nu mai avea unde să se extindă, iar acesta era un imperativ, atâta vreme cât postavul Scherg era la mare căutare şi comenzile nu mai conteneau. Printr-o întâmplare, spălătoria de lână de lângă Canalul Timişului din Blumăna era de vînzare. Locul de 35.000 mp, proprietate a lui Albert Schmidt, era foarte potrivit pentru o fabrică în plină dezvoltare. Împreună cu Joseph Schreiber, cumnatul său, Scherg a cumpărat această parcelă în 1883, pe care a ridicat o clădire impunătoare. Întreprinderea şi-a schimbat numele în Wilhelm Scherg&Cie. La 1 aprilie 1884, noua firmă a fost înscrisă în registrul comercial din Braşov, cu trei acţionari: Scherg, văduva Katharina şi Schreiber. Noul asociat al firmei, născut în 2 iunie 1842, era un ţesător de lînă, însă s-a ocupat mai mult de comerţul cu această materie primă. A fost mană cerească pentru afacere, deoarece era bun cunoscător al lânei şi ştia cei mai buni furnizori, proprietari de turme şi negustori, toţi români din Săcele, care îl numeau „cuconu’ Seppi“ şi-l apreciau în mod deosebit.
Şase ani de război vamal
În primăvara anului 1884, a început construirea clădirii noii fabrici de postav (40 m lungime şi 2 etaje), în care au fost instalate maşinile vechi plus o maşină cu aburi de 50 CP cu un cazan corespunzător, un selfactor (maşină de tors) cu 400 de fuse, două războaie noi pe lângă cele 16 vechi, instalaţie de boiangerie şi apretură şi alte utilaje auxiliare. În 1887, a venit în firmă şi Georg Schmutzler (n. 8 martie 1856), căsătorit din 1885 cu Ida, sora lui Scherg. Bun comerciant, a preluat frâiele comerciale ale întreprinderii. Se ocupa şi de contactele în străinătate, iar faima postavului braşovean în Ungaria lui i se datorează. Cei trei cumnaţi colaborau excelent, astfel că întreprinderea familială a prosperat. Pe 24 mai 1884, Wilhelm Scherg s-a căsătorit cu Iulie Stenner, fiica maistrului postăvar Paul Stenner, cel care a ajutat cu bani fabrica. În 1886 a izbucnit războiul vamal între România şi Austro-Ungaria, care a însemnat „o lovitură extraordinar de grea şi o încercare aspră şi neprevăzută“. Până atunci, produsele din Braşov erau vândute în România, care „fiindcă lâncezise ani îndelungaţi sub stăpânirea turcească, aproape nu avea nicio tagmă de meseriaşi şi nicio industrie“. În România, crescuseră enorm taxele pe marfa de import. Austro-Ungaria a răspuns şi ea cu aceleaşi suprataxe la cereale. Acest război a durat şase ani, „nimicind industria braşoveană“.
„Cele dintâi stofe fine din Ungaria“
Până la acest episod, în Bucureşti exista „Strada Braşovenilor“, unde se vindeau exclusiv mărfuri produse la Braşov. Singura marfă care a supravieţuit, ba chiar a avut şi mai mare căutare, a fost postavul Scherg. Războiul vamal a alungat mulţi industriaşi braşoveni pe Valea Prahovei. Astfel, Wilhelm Rhein şi Peter Scheeser, cu sprijinul Casei Regale, au înfiinţat o fabrică de postav la Azuga, iar fraţii Karl şi Samuel Schiel, fabrica de hârtie de la Buşteni şi alte întreprinderi cu renume. Fabrica Scherg nu s-a mutat din Braşov. Paguba financiară avea să fie compensată de orientarea producţiei spre mărfuri căutate în lumea bună. Până atunci, Scherg produsese aproape exclusiv postavuri ţărăneşti şi flaneluri unicolore. Războiul vamal a dat un impuls producţiei de postavuri fine şi de modă. Schimbarea a fost o idee strălucită, postavurile au ajuns la mare căutare în Ungaria, „fiindcă erau cele dintâi stofe mai fine de modă din Ungaria“. Ca să nu renunţe nici la postavurile ţărăneşti, Scherg s-a dus în Bulgaria şi a încheiat legături comerciale cu negustorii, care au dus astfel mărfurile braşovene până în Turcia, ţară în care acest postav se găsea greu. Comenzile au început să curgă din toate colţurile Turciei: Constantinopol, Smirna, Trapezunt, Salonic. Apoi, Scherg a încheiat contracte direct cu comercianţii. Postavul de Braşov a ajuns, pe spatele cămilelor, şi în Persia şi chiar mai departe.
Brassavele, râvnite şi copiate
Aceste postavuri de Braşov erau cunoscute sub denumirea de „Brassova“. Brandul era de neînvins, practic orice alt postav ţărănesc era net inferior celui braşovean. Industriaşii germani, austrieci şi englezi au ajuns la un pas de faliment, aşa că au recurs la măsuri disperate. Au copiat postavurile produse la Braşov, dar clienţii care deja cunoşteau originalul nu puteau fi păcăliţi. Aşa că au fabricat şi etichete „de o imitaţie fidelă în culoare şi formă şi cu aceleaşi plombe de plumb, cu cari stofele noastre fuseseră înzestrate decenii de-a rândul“. Comerţul în Turcia a fost înfloritor pentru întreprinderea braşoveană. Până când a izbucnit Primul Război Mondial şi astfel, în 1914, exportul către Turcia a încetat. Dar a fost reluat pe timp de pace, turcii nu puteau uita marfa de calitate Brassova Scherg. După 20 de ani, cererea era la fel de mare ca înainte de război. Stofele de modă se vindeau excelent în Ungaria. În perioada 1888-1892, au fost achiziţionate noi maşini, însă chiar şi extinsă, fabrica nu mai făcea faţă cererii. În 1892 a început construirea celui de-al doilea corp de clădire, tot de 40 m lungime şi cu două etaje. S-au adus o maşină cu aburi mai puternică, de 150 CP, 16 războaie şi alte maşini textile. În august 1894, industriaşii au cumpărat încă o parcelă, situată vizavi de fabrică şi de Canalul Timişului, între Strada Fântînii şi Strada Timişului. Aici, în două case şi magazii funcţionase o spălătorie de lână. Întreprinderea a intrat într-o nouă etapă de prosperitate.
Scherg a cumpărat câteva fabrici
Pe 6 noiembrie 1897, la 73 de ani, a murit Katharina Scherg, nu înainte de a cere să fie dusă la ultimul etaj al fabricii ca să privească pentru ultima oară imperiul pe care-l crease. Fiind o creştină evlavioasă, a mai apucat să înfiinţeze şi o cantină pentru cei nevoiaşi, aşa numita „bucătărie poporală“. În zorii zilei de 31 iulie 1898, duminica, a ars clădirea cea nouă a fabricii împreună cu utilajele. A mai putut fi recuperată doar maşina cu aburi. Câteva zile, focul a mocnit în ruinele depozitelor cu marfă finită. Fără să se descurajeze, proprietarii, la numai două săptămâni de la catastrofă, au comandat maşini noi: selfactori, sucală, războaie, maşini de tuns. Până la sosirea utilajelor, clădirea a fost refăcută, de data aceasta din beton armat şi ciment, de către firma Demeter Gartner&Comp., care a adăugat şi un etaj. În ianuarie, Scherg a cumpărat Fabrica de Postav Bacon&Comp, de pe Valea Timişului, pe care a dezvoltat-o şi cu care a avut producţie până în 1916, la izbucnirea războiului, când a fost dezmembrată de armată. Pe 26 martie 1900, a murit Josef Schreiber, la numai 58 de ani. Ultima lui dorinţă a fost ca la conducerea fabricii să intre fiii lui, Josef (23 ani) şi Wilhelm (20 ani). Josef absolvise şcoala specială textilă din Brunn, a lucrat un an la fabrica de postav din Rheinpfalz, astfel că, la Scherg, a devenit director tehnic. Din păcate, a murit la 13 septembrie 1917, la numai 41 de ani. Wilhelm, fratele lui, absolvise Academia Comercială din Graz. La Scherg, s-a ocupat de comerţ. Numai la Constantinopol a călătorit de 12 ori în interes de afaceri.
Stofe pentru uniforme militare
În decembrie 1900, industriaşii au cumpărat maşinile şi stocul fabricii de postav Martin H. Lang. În 1903, au cumpărat încă 21.000 mp, în „Livada Sfîntului Ioan“. În primăvara lui 1904, au mai cumpărat şi Fabrica de Postav şi Tricotaj August Schwabe, de la Dîrste, care a funcţionat până în 1917, an în care materii prime nu se mai puteau procura din cauza războiului. În decembrie 1904, s-a făcut o nouă achiziţie: Moara Binder şi Hugel din vecinătatea fabricii. Utilajele au fost vândute, iar clădirea a fost amenajată cu locuinţe pentru muncitori şi funcţionari. După restaurarea de mai târziu, puterea morii a fost transferată fabricii de postav, prin intermediul unei instalaţii de turbini. Cu toate extinderile, fabrica nu mai prididea să-şi satisfacă clienţii care cereau stofe fine, mai ales Kammgarn de modă, apreciat în Ungaria, Austria, România şi Turcia. Se cereau şi stofe „pentru uniformele armatei austro-ungare, pentru honfezimea maghiară şi pentru jandarmerie, pentru ceferişti şi toate celelalte instituţii ale statului şi particulare“. În 1907, s-a construit din beton şi fier o clădire de 71 metri şi 3 etaje. S-au adus o nouă maşină de aburi de 570 CP, un nou cazan Tischbein, 30 de războaie şi numeroase maşini auxiliare. La sfârşitul anului 1907, Scherg s-a asociat cu firma braşoveană Portland Kugler&Co., ajutând această fabrică de ciment să se menţină şi să se mărească. În anul următor, pentru limpezirea apei utilizată în procesul de fabricaţie, s-au construit trei bazine de beton, cu un volum de 3.600 mc.
Pierderi uriaşe, nicio despăgubire
În 1912, s-au achiziţionat un Leviathan modern (maşină de spălat lână), 3 scărmănătoare, 4 selfactori, 45 de războaie, astfel că Scherg ajunge una dintre primele cinci mari fabrici de postav ale fostei Ungarii. În 1912, arhitecţii Schuller &Goldschmidt au proiectat un sediu pentru birouri, executat de aceeaşi firmă de construcţii Demeter Gartner& Comp. La parter erau birourile şi depozitele de postav, iar la celelalte două etaje, materiile brute. În iunie 1913, s-a cumpărat casa din Strada Porţii nr. 14, apoi cea din Piaţa Libertăţii, colţul Târgul Cailor, unde încă din 1890 era magazinul de desfacere al fabricii Scherg. În cei 15 ani de după incendiu, după o perioadă înfloritoare, a venit războiul. Guvernul maghiar a sistat aprovizionarea cu materii prime. În 1915 s-au închis filialele din Timişul de Jos şi din Dârste, iar activitatea fabricii din Braşov a fost considerabil redusă. S-a oprit producţia de stofe de modă, din stocul de materiale s-au făcut uniforme militare. În august 1916, când trupele române au intrat în Braşov, în fabrică s-au instalat soldaţii, care au vegheat ca stocurile să nu fie prădate. Le-au trimis la Bucureşti, armatei române. Pagubele au fost de mai bine de 2 milioane de coroane de aur, dar proprietarii n-au primit nicio despăgubire, situaţia financiară a statului român fiind grav afectată de război. După o pauză de cinci luni, fără materii prime, fabrica şi-a reluat activitatea.
O fabrică de 100.000 mp
În 1918, a izbucnit revoluţia din Ungaria şi mai multe vagoane încărcate cu stofe militare în valoare de 2 milioane de coroane au fost jefuite înainte de a ajunge la Budapesta. Nici statul ungar nu a plătit pagube. În plus, conducerea fabricii a trebuit să doneze statului român sume mari de bani, sub formă de împrumut de război, iar guvernul austro-ungar a rămas dator, nemaiachitându-şi datoriile faţă de Scherg. Cu toate pierderile, fabrica nu a capitulat. După război, a început să se extindă, cu un nou corp de clădire şi zeci de utilaje moderne comandate la Aachen. În 1923, la împlinirea a o sută de ani, Scherg dispunea de clădiri de 150 m lungime şi trei etaje. Suprafaţa totală ocupată de fabrică era de 96.000 mp, din care 22.500 mp erau clădirile. Fabrica lucra cu 200 de războaie. Director era de 37 de ani Johann Schachl. Tot el a dispus să fie tipărit acest „Memoriu“. În 1927 întreprinderea a devenit societate anonimă cu 24 de acţionari, conducerea rămânând în mâna foştilor proprietari. Chiar şi în anii crizei economice, războaiele de ţesut ale fabricii Scherg nu au amuţit, mânuite de 850 de angajaţi. În anii din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, întreprinderea s-a ridicat din nou, capitalul sporind serios. La 11 iunie 1948 a fost naţionalizată primind numele de „Partizanul Roşu“. Ceea ce a urmat, e deja cunoscut. Producţia a crescut, fabrica n-a stat nicio clipă, chiar dacă s-a numit apoi „Fabrica de stofe Braşov“ sau „Carpatex“, după privatizarea din 1990. Producea anual 4 milioane mp de ţesături, din care trei sferturi mergeau la export. Cu toate acestea, astăzi, după aproape 200 de ani de la înfiinţare, din glorioasa fabrică de stofe n-a mai rămas nimic. Istoria fabricii Scherg e importantă pentru Braşov. Azi, cât trecutul încă nu s-a îndepărtat prea mult, e bine să aruncăm această „privire asupra veacului expirat“.
Citeste mai mult