Prea târziu… Fetița desculță, cu gene de chibrituri arse, privește lumea din vârful leagănului de nuiele. Pescărușul i se așază pe umeri, iar ea scoate din trăistuță ultimul coltuc de pâine. Ciocul pescărușului zăbovește un pic în palma ei, iar ea îi mângâie aripa lăsată peste rochița plină de funingine. De aici, de sus, poate privi fără frică și fără să o vadă nimeni. E bine. Doar că este cam frig. Aici nu o deranjează șoriceii în miez de noapte. Doar luna o face să tresară cu frumusețea ei de zână…
Bunica ei nu e bunica ei. I-a spus ei o fată mai mare, care stă la două case mai jos. Bunica a găsit-o la poarta ei, într-o dimineață geroasă, înfofolită în niște țoale. I-a dat lapte de capră să-și poată întinde picioarele și apoi a botezat-o. Ea merge des la biserică, să-i mulțumească Măicuței. Dar bunica nu a trimis-o la școală fiindcă e departe. Și nu întreabă de ea dacă nu vine o noapte acasă, iar ei îi place aici, în cuibul de nuiele și în podul șopronului unde stă capra.
Odată a plâns mult fără să știe de ce. Bunica i-a dat o pastilă dintr-o cutiuță cu mai multe pastile, dar ea le-a luat pe toate. A dormit câteva zile și când s-a trezit era la spital. Acolo era curat și cald, mânca de trei ori pe zi și toată lumea îi vorbea frumos. Apoi, o doamnă i-a adus hăinuțe noi, portocale și o carte de povești, altă doamnă a învățat-o câteva litere să citească, dar bunica a venit și a luat-o acasă. Rochița cea nouă s-a umplut de funingine, pentru că ea curăță soba, aduce în casă apă cu găleata, uneori coace turte pe plită…
Doamna de la spital i-a promis că într-o zi cineva va veni să o ducă la un cămin cu mulți copii, dar ea nu iubește copiii, ei râd de ea, spun că e murdară și urâtă, de aceea ea fuge de acasă și vine aici, la marginea satului, lângă pădure. Ea iubește păsările și lupii. Vede cum lumina vine din pământ și cum trec pe acolo îngeri, copacii vorbesc, o pasăre i-a spus, știu cine ești… ești un gând, iar alta i-a spus, știu a cui ești… ești a izvoarelor… Atunci ea a întins mâinile și încet, încet, odată cu dimineața, s-a topit…
Doamna în halat alb a murmurat… prea târziu!
*
Niciun campion nu este de neînvins, cu o singură excepție, măria sa Moartea! Mai devreme sau mai târziu, ne pune pe toți la pământ! Uneori, o face din prietenie, alteori… din plictiseală, dar din măiestria ei se vede neputința noastră! Pentru ea, ştiința rămâne încă un banc bun! Iar cei care i se opun, apostolii vieții, atinși de spiritul defunct în care își exersează priceperea, sunt doar niște umbre în halate albe, cu care hulpa de ea se joacă precum pisica cu șoarecii. Și deși știi, plângi cu lacrimi de mir când ea învinge…
Semnează, un medic ATI!
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Post-ul GEOMETRIA CUVÂNTULUI – Ecaterina PETRESCU BOTONCEA – Din jurnalul medicului de gardă apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult