Le răspund, pe această cale, unora dintre stimabilii mei cititori, oarecum nedumeriți de poziția exprimată într-un recent editorial față de schimbările climatice. Mai exact, afirmam că politica declanșată de către Comisia Europeană, cunoscută și sub numele de Green Deal, este o prostie, pur și simplu. Și ca să fim și mai bine înțeleși: la mijloc este vorba despre o așa de mare prostie, încât deși împricinata politică ar fi fost menită, vezi Doamne, să reducă drastic amprenta de carbon a tărilor care fac parte din Uniune, sunt convins, în schimb, că aceasta nu va genera altceva decât adâncirea șirului de crize care vor conduce, în cele din urmă, la tot felul de extremisme politice în multe dintre statele Uniunii. Adică, în fapt, la șubrezirea aranjamentului actual de factură democratică de putere de pe bătrânul continent. Căci, să ne înțelegem, nu schimbările climatice vor produce dezastre pe continent, ci o anumită politică care, vezi Doamne, ar fi fost menită să le preîntâmpine. În paranteză fie spus, avem de-a face cu un alt caz atât de bine știut de către români: unde dai, și unde crapă!
Argumentul unei atari poziții, exprimate de către subsemnatul, este cât se poate de simplu: în condițiile în care amprenta carbonică a Europei la nivel planetar este cuprinsă între 8 și cel mult 10%, o asemenea politică, în condițiile în care este evident că marii poluatori nu-și vor schimba în următorii ani atitudinea față de contribuția lor covârșitoare la amplificarea cantității de CO2, nu va fi nicidecum în măsură să genereze vreo modificare semnificativă a actualei situații climatice. Adică, tot efortul Uniunii Europene nu va schimba mai nimic care să fie palpabil din presupusa direcție dezastruoasă în care, potrivit unor studii, ar urma să se îndreapte clima de pe întreaga noastră planetă. În schimb, euforic vorbind, Europa se va putea mândri cu o amprentă de carbon apropiată de aceea a evului mediu. O perioadă din istoria umanității când, în ciuda absenței industriilor, dar și a unei utilizări pe o scară nesemnificativă a combustibililor fosili, vremea, dacă ne amintim, a luat-o totuși razna. Instalându-se ceea ce avea să se numească mica glaciațiune. Aceasta având vârful între anii 1645 și 1715, când iernile au fost cumplite. Explicația savanților se referă la scăderea activității solare. Fenomen care, potrivit unor studii, s-ar putea instala din nou cu începere din 2030.
Fără îndoială că, în aceste condiții, mult mai înțeleaptă ar fi fost o politică care să crească capacitatea de reziliență a țărilor membre – că tot e la modă termenul. Capacitate pe care societățile europene, împreună ori separat, să o poată contrapune consecințelor unor inevitabile schimbări climatice. Căci, potrivit actualelor cunoștințe în domeniu, aceste schimbări, oricum, vrem nu vrem, se vor produce! Dacă actuala cunoaștere a mecanismului climatic de pe Terra este validă, repetăm, doar atunci schimbărilor climatice, deja în curs, nu mai au cum să li se mai modifice deznodământul,… Acestea, dovedindu-se că au o mare inerție. Ceea ce va depăși capacitatea omului de a mai modifica ceva din cursul unui fenomen care are toate atributele unui proces natural.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că, deși nu știm încă totul despre mecanismele schimbării climatice la nivel planer, ceva-ceva tot mai știm. Iar aceasta, potrivit multora, ne permite să ne apropiem într-o proporție mulțumitoare de adevăr. Și a iniția măsuri în acesta sens. Dintr-o astfel de perspectivă, iar aceasta este o chestie verificabilă științific, s-a ajuns la concluzia generală că acumularea de emisii de CO2 are consecințe nemijlocite asupra climei planetei. Este un fenomen care nu poate fi contestat. Ce ar rămâne încă sub semnul îndoielii ar fi incontrolabilitatea unei mulțimi de alți factori care, fără îndoială, contribuie și ei la un anumit curs al schimbărilor climatice. Activitatea solară, de pildă. Puse toate unele lângă alte, ambiția extrem de verde a Uniunii Europene este un fel de donquijotism. Ceea ce în plan politic se traduce prin stupiditate, pur și simplu.
Pe de altă parte, omenirea este într-o etapă în care, slavă Domnului, pare să fie departe de situația unor civilizații care, trecând prin schimbări radicale ale vremii, își imaginau că sacrificiile umane ar fi putut schimba cumva cursul distrugător al vremii. În timp ce, pe de altă prte, alte societăți au dispărut pur și simplu, fără să lase prea multe indicii asupra dramelor care au însoțit schimbările distrugătoare ale vremii. Remarcabil este faptul că în zilele noastre arheologii, ajutați de tehnologie, scot la lumină tot mai multe cazuri în care, din pricina secetei, a foamei, a migrației unor populații numeroase, s-a ajuns la dispariția unor întregi civilizații, altădată înfloritoare. Sunt cunoștințe care, asemeni celor legate de contribuția CO2 la schimbările climatice, sunt generale la nivelul societăților dezvoltate.
Fără s-o mai lungim, o concluzie se impune: istoria a cunoscut mai multe perioade de extremă climatică, decât de echilibru! Numai în ultimii zece mii de ani, perioadă care, dintr-o anumită perspectivă, ar putea fi considerată, la modul general, drept una de echilibru, s-au produs totuși o mulțime de dezastre climatice de nivel regional. Și care au contribuit la declinul unor civilizații. Lucrurile sunt demonstrate în mod științific. Este evident că aceste extreme, susținute convingător cu numeroase date empirice, au avut consecințe directe asupra evoluției-involuției mai multor nuclee ale civilizației umane. Iar, ceea ce trebuie subliniat, este faptul că o atare situație, în mod cert, nu a fost determinată de activitatea umană. Așa cum sunt suspectate actuale modificări climatice. Și care sunt puse îndeosebi pe seama fazei actuale de dezvoltare a societății umane. Pe de altă parte, trebuie să realizăm că, după glaciațiunea de acum 12 mii de ani, majoritatea extremelor climatice au fost în logica în cadrul căreia evoluează orice fenomen natural. Fenomen care, trebuie precizat, nu are nicio legătură cu vreo influență a societăților umane. Prin urmare, este vorba despre o chestiune care, la nivel planetar, în mod cert, se va mai întâmpla. Istoria, ajutată de tehnologie, posedă o mulțime de argumente în acest sens.
Fără îndoială, pentru mulți dintre noi, orizontul cultural al celor care au pus la cale Green Deal-ul european n-ar putea suferi asemănări cu valorile culturale ale civilizațiilor care își imaginau că sacrificiile umane ar avea vreo influență asupra cursului dezastruos al vremii. Numai că modul de a acționa este teribil de asemănător. Și determinat de convingerea că pot interveni într-un ciclu care, istoric, s-a dovedit ca fiind unul natural. Nicidecum, influențabil de către om. Chiar dacă firidele de timp ale birocraților de la Bruxelles, comparativ cu mânuitorii de obsidian sunt atât de îndepărtate unele de altele, s-ar părea că s-au mai păstrat unele structuri de gândire primitivă și la nivelul liderilor de la Bruxelles.
Fără îndoială, niciun comisar nu poate fi așezat în postura vreunui sacerdot care scoate inima, încă palpitândă, a vreunui semen și s-o ofere drept ofrandă de îmbunare. Cu toate acestea, sacerdoții de la Bruxelles au impus țărilor membre o serie de sacrificii cât se poate de radicale și la fel de crude. Astfel, toate măsurile destinate reducerii amprentei de carbon având, desigur, rostul de a îmbuna cursul schimbărilor climatice se înscriu în mai sus pomenita logică: făcând ceva anume, vom schimba cursul dezastruos al unor evenimente. Adică al schimbărilor climatice. Din perspectivă strict umană, a desființa însă capacități de producere a energiei bazate pe combustibili fosili, fără a fi înlocuite în timp util de altele, este o măsura la fel de radicală și crudă precum scoaterea inimii unui nenorocit. Numai că inimile care vor înceta să bată din pricina crizei energetice pricinuite de măsurile habarniștilor de la Bruxelles vor fi ceva mai numeroase decât cele oprite de către sacerdoții precolumbieni.
Desigur, a renunța la mașinile care funcționează cu hidrocarburi, a perfecționa filtrele termocentralelor pe cărbune, a apela la surse alternative etc. sunt dovezi de civilizație, de putere financiară, în cele din urmă. Toate fiind, fără îndoială, benefice pentru sănătatea semenilor noștri. A fi verde, în acest sens, are o rațiune. A genera însă o criză energetică, în sperața iluzorie a modificării unui anumit curs climatic, este doar o prostie cu moț verde. O postură eco de-a-n boulea. Și care nu va produce decât haos în societăți bine așezate. Dacă cumva cititorii mei își amintesc de vechiul banc cu posibilitatea construirii comunismului în Germania Federală, atunci s-ar putea replica, asemănător, că întreaga sforțare verde a Uniunii ar fi și ea tot un fel de păcat! De ce să distrugi ceva care funcționează, rămâne o întrebare la care habarniștii de la Bruxelles nu au suficientă minte pentru a răspunde.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Post-ul EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Verde de-a-n boulea apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult