Mă uit la Jaume Cabre, cu un Confiteor admirabil, la Daniel Kehlmann, cu un Măsurarea lumii ingenios stilistic şi tematic, romancieri mari, în simpla mea opinie: de ce n-au scris şi ei, acolo, cu toptanul? Bine, Cabre a făcut filme, a scris scenarii. Dar orişicum… Şi-mi amintesc de un vechi amic, unul cu vreo 150 sau 250 de cărţi, de fapt nu mai contează diferenţa. Adică, dacă punem un 50 de ani ca viaţă activă, ar ieşi între 3 şi 6 cărţi pe an. Aşa da, domnule! Aşa se face treaba… Nu că dai, acolo, o capodoperă, maxim două, şi ai scăpat. La muncă!
Sunt cel puţin două modalităţi de a construi romane. Prima, să ai o poveste care leagă personajele între ele, formând astfel o lume în care intri şi tu, cititorul, dacă eşti atras şi convins. A doua, să porneşti de la o idee-forţă căreia să-i anexezi o poveste ce devine astfel reprezentarea concretă a ideii. Primul tip de roman este ilustrat foarte bine de creaţiile lui Faulkner. Al doilea tip excelează prin Joyce, Ulise. Important e ca fiecare alegere să genereze emoţie în sufletul celui care citeşte; dar şi cunoaştere şi, mai ales, autocunoaştere. Mi se pare evident că românii dau viaţă primei tipologii amintite, ei fiind povestitori înnăscuţi. A doua tipologie însă nu este foarte prizată de scriitorii români, deşi optzeciştii au încercat să trezească interesul pentru construcţie, pentru referenţi culturali şi nu doar naturali, ca şi pentru primatul stilului aşa cum îl găsim la un Michel Tournier, de exemplu.
Am devenit deodată conştient, prin intuiţie spontană, de forţa vrăjită a limbajului atunci când, preadolescent fiind, l-am auzit pe tata rostind un cuvânt, ca pentru sine: „Flaifuşter”. Un cuvânt neobişnuit care însă îţi trezea o capacitate imaginativă, ba chiar fabulatorie, cu totul nouă. Cuvântul, al cărui sens exact nu-l cunoşteam, m-a smuls imediat din banalitate, din înţelesurile cotidiene ale cuvintelor pe care le foloseam. Şi m-a făcut să-mi imaginez – dincolo de înţelesul neştiut atunci de „pierde-vară” – contextele practice în care puteam să-l folosesc. Era greu, dar fascinant, pentru că, atunci când îl rostise, tata a scăpat şi un zâmbet bonom, ca şi cum ar fi avut o anume consideraţie faţă de persoana numită aşa. Am trăit, deci, revelaţia că limbajul are şi rolul de a smulge omul din platitudine, din obişnuinţa pe care şi-a apropriat-o multă vreme. Aşa, realul a urcat în imaginar, îmbogăţindu-se.
Dacă lumea este zgomot şi furie, şi aşa ne apare, dacă ea este o poveste spusă de un nebun, şi din nou pare că este, atunci scriitorul se plasează împotriva ei, dispărând din ea, strecurându-se în interiorul lui ca într-o cazemată fermecată. El o arată, fără morală, aşa cum este, aşa cum se manifestă. Şi prin asta o face să-şi consume, ca într-o prestidigitaţie de anvergură, toată dezordinea, nedreptatea, violenţa şi isteria constitutive. Când scrie, el, scriitorul, face dreptate, în singurătatea lui aleasă. El face o lume mai bună, cea mai bună dintre lumi.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Post-ul EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (LXXXI) apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult