Am citit, într-un ritm record, uneori „pe verticală”, dar fără să omit ceva esenţial fie la nivelul evenimentelor, fie la cel al calităţii estetice a scrierii (câtă e ea acolo), romanul biografic „Dante Enigma” al lui Matteo Strukul. O biografie romanţată a tinereţii marelui poet, cu multe licenţe: presupusa boală (epilepsia), inventata prietenie strânsă cu Giotto etc. Practic, n-am reţinut nimic serios cu privire la resorturile reale şi oportunităţile care l-au făcut pe poetul luptător să scrie capodopera literaturii mondiale, în care străluceşte prima parte, „Infernul”. Ce uşor scriu unii cărţi! Şi ce promovare măreaţă: „Un roman istoric fascinant…”
Am petrecut peste o oră pe terasa mea: o cafea, o apă, două reviste literare. Timpul a trecut în linişte, un timp de vacanţă. Am răsfoit, uneori am şi citit revistele. Bune. Sunt mulţi care ştiu să scrie (aici mi se pare a fi buba). Şi mă gândeam, aşa, în treacăt, la fenomenul trecerii, în timp, de la poezie – cu care a început lumea -, la proză, în cazul multor scriitori români. Oare de ce? întreb ca prozator dintru început (am scris ceva poezie în tinereţe, n-am arătat-o nimănui, am recitit-o apoi şi am aruncat-o pentru totdeauna). Să sece izvorul inspiraţiei poetice mai devreme? Posibil, deşi un poet este un poet şi rămâne un poet. Culmea e că poeţii noştri care scriu proză, scriu o proză bună-bună, măcar că se pot ghicii poeţii din ei. Dar sunt şi poeţi care nu fac acest pas. Câteva exemplu venite instant: Ion Mureşan, Ioan S. Pop, Aurel Pantea. Şi sunt mulţi. După cum sunt, în plan universal, poeţi mari care au scris proză mare, dar nu în timp, succesiv, ci simultan. Sau au scris în prima tinereţe poeme medii, mediocre, dar au continuat cu proză, devenind prozatori importanţi (Kadare). Oricum, fenomenul mi se pare tare interesant, şi ar merita adâncit chiar în dezbaterile revistelor de care vorbeam.
În toate interviurile lui, Marquez declara că romanul lui cel mai bun, capodopera capodoperelor este „Toamna patriarhului”, şi nu „Un veac de singurătate”. Luându-l acum, pe primul, la recitit, îmi pare evident că marele prozator se înşela. „Toamna patriarhului”, cu frazele lui poate excesiv de lungi, este un roman născut dintr-un concept, cel al Dictatorului sud-american. Bineînţeles, imaginaţia fantastică a prozatorului, ca şi trăirile parţiale ale unor situaţii reale, se subordonează acestui concept rece, atemporal. De aici, senzaţia că romanul e făcut, iar nu născut din trăiri particulare, din senzorialitate, din contactul direct cu lucrurile. Rămâne o capodoperă… abstractă. Ceea ce nu se întâmplă cu „Un veac de singurătate”: scrisă din instinct şi intuiţie, care, ele, subordonează total gândirea personală a autorului, ducând la ivirea unei lumi strălucitoare din ea însăşi, din puterea ei ascunsă celorlalţi, de negăsit undeva de cineva. Aşa se întâmplă cu părinţii care iubesc mai mult, dintre copiii lor, tocmai pe cei cumva neajutoraţi faţă de ceilalţi, care nu au nevoie de ajutor.
Suntem, într-o măsură, şi produsul acumulărilor istorice prin care trec mintea şi sensibilitatea noastre. Iată cum, astăzi, când continui să recitesc romanul la care s-a chinuit foarte mult Marquez, „Toamna patriarhului”, sensibilitatea mea refuză oarecum, refuză ceea ce odinioară accepta zgomotos: frazarea lungă cu intenţie, în urma unui calcul, dar şi întorsături nenumărate ale naraţiunii către conţinuturi care acum par de-a dreptul superficiale, uşoare, la îndemâna oricui care poate inventa orice, dincolo de orice măsură şi de adecvare: „Era greu de admis că bătrânul acela fără scăpare ar fi fost tot ce mai rămăsese dintr-un om a cărui putere fusese atât de mare, încât odată când a întrebat cât e ceasul i-au răspuns cât porunciţi dumneavoastră, domnule general, şi era adevărat, fiindcă nu numai că schimba orele de peste zi după bunul plac, aşa cum îi convenea în treburile lui, ci schimba până şi sărbătorile după planurile sale de călătorie…” Mintea însă-mi spune că acum judec sensibilitatea specifică realismului magic din unghiul unui realism actual, eventual mai plat, al faptelor, în detrimentul imaginaţiei fără frontiere, eliberatoare tocmai de dogma realistă. Sunt pe graniţă.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Post-ul EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (LXXIII) apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult