Kilometrul Zero
Există un punct zero care definește tragedia în care sunt prinși israelienii și palestinienii, un fel de kilometru zero de la care trebuie să pornească orice analiză a situației: recunosc sau nu palestinienii și lumea arabă dreptul la existență al statului Israel? Restul întrebărilor și răspunsurilor sunt colaterale, nu definitorii. Dincolo de litera înșelătoare a câtorva acorduri, în realitate existența statului Israel nu este recunoscută de palestinieni și majoritatea susținătorilor lor. Și acesta este motivul fundamental pentru care starea conflictuală nu a încetat niciodată.
Nu doar că au greșit neacceptând de la bun început existența a două state – israelian și palestinian – și soluții propuse de-a lungul anilor de Israel, dar palestinienii și-au pus, prea deseori, soarta în mâna unor lideri foarte sulfuroși. Acordul semnat în 1993 la Oslo de Yitzak Rabin și Yasser Arafat era subminat din capul locului de o realitate ocultată de toate părțile, inclusiv de Bill Clinton: în acel moment Arafat nu (mai) reprezenta voința întregii comunități palestiniene, angajamentul lui nu era făcut în numele unei entități statale bine definite. Felul în care Arafat a folosit fondurile primite de palestinieni în urma acelui acord reprezintă o istorie în sine.
După PLO, preferințele palestinienilor s-au îndreptat spre Hamas. Dacă cu PLO se mai putea discuta, dacă angajamentele lor mai puteau fi luate în serios măcar temporar, Hamasul este o formațiune teroristă pentru care ideea de dialog constituie o insultă. Înainte de a fi victime ale unor abuzuri comise de israelieni, palestinienii sunt propriile lor victime. Dacă atâția dintre ei cer – unii pe bună dreptate – să nu fie confundați cu Hamasul, ei trebuie să fie cei dintâi care să lupte împotriva celor care le folosesc copiii și soțiile ca scuturi vii și casele ca adăposturi de unde lanseză atacuri asupra statului Israel.
Promisiunea lui Benjamin Netanyahu de a „șterge de pe fața pământului Hamasul” este ridicolă, căci Hamasul nu este doar un grup de zece, douăzeci, o sută de mii de teroriști, ci a devenit o ideologie, ba chiar o mitologie. Chiar dacă cineva ar reuși să stârpească întregul efectiv actual al teroriștilor Hamas, mitologia Hamas va continua să creeze noi teroriști. Ideologiile și mitologiile nu pot fi înfrânte cu arme. Strategii militari israelieni ar trebui să asculte și de vocea altui tip de strategi, altfel legea de tip ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, va lăsa oarbă și știrbă nu doar zona respectivă.
America a fost îngrijorată că Giorgia Meloni a devenit premierul Italiei. America este îngrijorată că Viktor Orban este premierul Ungariei. America este îngrijorată că într-o zi Marine Le Pen ar putea deveni președinta Franței. America este îngrijorată de rezultatul alegerilor din Slovacia. Singurul loc de care nu este îngrijorată America este America.
Imediat după sfârșitul celui de al doilea război mondial, America și-a ținut, timp de trei săptămâni, cel mai mare poet pe care l-a produs până acum într-o cușcă cu zăbrele de metal sub cerul liber – ploaie, arșiță, vânt. Apoi l-a ținut timp de 12 ani încarcerat într-un ospiciu. Ezra Pound se făcuse vinovat de activități propagandistice antisemite, pro fasciste și antiamericane.
Astăzi, Congresul Statelor Unite numără printre membrii săi legiuitori antisemiți, nelegiuiți agitați care își propun eliminarea valorilor pe care a fost construită această țară și luptă pe față împotriva intereselor ei. Și Americii pare să nu-i pese, ocupată fiind să fie îngrijorată de alte zone ale lumii.
Războiul împotriva oricărei forme de terorism începe de acasă. Nu e întâmplător că după atacul Hamasului din 7 octombrie, vocile americane care exonerează terorismul invocând condiția nefericită a palestinienilor vin dinspre stânga și, mai cu seamă, dinspre extrema stângă. În vremea aceasta, Joe Biden și administrația lui reiterează că marele pericol domestic pentru democrația americană îl constituie doar extrema dreaptă.
Câtă vreme membre ale Congresului american ca Rashida Tlaib și Ilhan Omar vor continua să exprime public puncte de vedere prin care statului Israel i se refuză dreptul la existență, iar la New York, Chicago și Los Angeles mii de demonstranți vor continua să scandeze „From the river to the see/ Palestina will be free”, poziția Washingtonului față de conflictul din Orientul Mijlociu devine din ce în ce mai delicată, în pofida retoricii ferme a Casei Albe și a Departamentului de Stat.
Este foarte bine că Israelului i se sugerează (ca să nu spun că i se cere) din ce în ce mai apăsat și mai des să-și calibreze riposta în așa fel încât numărul victimelor nevinovate să nu sporească în tabăra palestiniană, dar un stat căruia nu i se recunoaște dreptul la existență și este supus unor atacuri armate poate fi împins foarte ușor la riposte dintre cele mai dure, nemăsurate. Și Hamasul, căruia nu-i pasă de palestinieni, tocmai asta urmărește – atragerea Israelului într-o cursă din care Ierusalimul să iasă de fiecare dată din ce în ce mai criticat, riscând să piardă rând pe rând aliații de care are nevoie ca de aer.
Cunoscutul istoric israelian Yuval Noah Harari se întreabă (AICI) dacă nu cumva Hamasul câștigă acest război de uzură. Istoricul oferă și câteva recomandări, numește câteva posibile inițiative pentru felul în care Israelul trebuie să facă tot ce este posibil pentru a asigura securitatea populației palestiniene în timpul luptei împotriva teroriștilor. Finalul articolului său spune esențialul despre punctul în care se află conflictul: „Au astfel de inițiative vreo șansă de realizare? Nu știu. Dar știu că războiul este continuarea politicii prin alte mijloace, că scopul politic al Hamas este de a distruge orice șansă de pace și de normalizare, iar scopul Israelului ar trebui să fie acela de a păstra șansa de pace. Trebuie să câștigăm acest război, în loc să ajutăm Hamas să își atingă scopul.”
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).