În acest articol mă voi referi la o triadă românească de exploratori şi călători ale căror nume au intrat în analele geografiei mondiale. Fiecare dintre ei a fost o adevărată lecţie de abnegaţie, seriozitate şi curaj pe fondul dorinţei de aventură. De Emil Racoviţă aflasem din perioada când eram elev la Liceul din Roman; de Mihai Tican Rumano am auzit cu prilejul participării la o reuniune pregătitoare a “Anului Internaţional al Tineretului”/1985, organizată în Capitala Etiopiei în vara anului 1981; despre Julius Popper am avut primele informaţii acum, la vârsta senectuţii, uitându-mă la un interesant documentar transmis de “Televiziunea Română”.
*Julius Popper (1857-1893), născut la Bucureşti, a studiat la Paris în domeniile fizicii, ingineriei, geografiei şi etnografiei. Era un poliglot vorbind curent multe limbi: franceză; portugheză; spaniolă; engleză; germană; italiană; greacă; latină; idiş. A efectuat primele expediţii în Orientul Mijlociu, apoi în India, China şi Japonia. A continuat călătoriile, ajungând în Siberia, Alaska, S.U.A., Canada, Cuba şi Mexic. Fiind de etnie evreiască, el a solicitat în anul 1881 acordarea cetăţeniei române, fiind născut şi crescut în Bucureşti, dar statul i-a refuzat solicitarea; profund dezamăgit, el a părăsit România şi nu s-a mai întors niciodată. În 1886 Julius Popper a fost contactat de guvernul argentinian care i-a propus să meargă în Ţara de Foc/Tierra del Fuego pentru a descoperi acolo marile zăcăminte de aur. Fusese supranumit “conquistador-ul român al Argentinei”. Unor locuri descoperite în acea zonă el le-a atribuit denumiri româneşti precum: Carmen Sylva; Ureche; Sinaia.
Julius Popper Foto: By Unknown author. – Genocidio Ona, Public Domain,Visul său următor era de a ajunge în Antarctica; în 1893 vaporul “El Explorador” îl aştepta pe J. Popper în portul Boca, Buenos Aires pentru a începe călătoria, dar el s-a stins din viaţă în ziua de 6 iunie a acelui an (din raţiuni neelucidate) în casa lui de la Buenos Aires.
Nota Bene: o serie de elemente privind prezenţa sa în Ţara de Foc am regăsit în comunicarea unui grup de cercetători din cadrul “Academiei Române”, intitulată The vision of the Romanian Julius Popper regarding the research of Antarctica during his residence in Argentina (1886-1893), care a fost prezentată la “Biennial Conference, Global Antarctic”, Kobe University, Japonia, 18-19 noiembrie 2021.
*Emil Racoviţă (1868-1947) s-a născut la Iaşi, mama sa Eufrosina fiind o talentată pianistă, iar tatăl Gheorghe Racoviţă, descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, un membru fondator al societăţii literare “Junimea”. A început şcoala la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, iar studiile liceale le-a efectuat la “Institutele Unite” unde i-a avut profesori pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petru Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. A fost student la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Ştiinţe ale Universităţii “Sorbona” de la Paris.
În august 1897 Racoviţă pleca din portul Anvers/Antwerp cu nava Belgica – alături de oameni de ştiinţă belgieni, norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski şi geologul polonez Henryk Arctowski – în explorarea Antarcticii; în timpul escalelor din Chile şi Strâmtoarea Magellan, el a realizat cercetări complexe ale florei şi faunei zonelor respective. În perioada martie 1898-februarie 1899 nava pe care fuseseră amenajate laboratoare de meteorologie, oceanografie, geologie şi biologie a fost captivă între gheţuri. În acele luni savanţii au făcut preţioase cercetări ştiinţifice materializate în peste 60 de volume publicate ulterior; Emil Racoviţă a studiat viaţa balenelor, pinguinilor şi a unor păsări antarctice şi a rămas în istoria ştiinţei ca descoperitorul balenei cu cioc.
Într-o conferinţă prezentată la “Ateneul Român” din Bucureşti la 8 decembrie 1900 el evoca astfel expediţia din Antarctica: “În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei îngheţate ce ne mişca trupul, în alba întunecime (splendid oximoron – n.n.) ce ne lua vederile, ne simţeam aşa de pierduţi şi aşa de singuri, încât speranţa ne părăsea şi numai un singur simţământ ne susţinea, simţământul datoriei.”.
În 1904 Racoviţă a vizitat Insula Mallorca, descoperind în peştera Cueva del Drach noi specii de crustacee. În anul următor el a plecat în explorarea peşterilor de pe cei doi versanţi ai Munţilor Pirinei; cercetările sale s-au materializat în celebrul Eseu asupra problemelor biospeologice (1907), prima lucrare dedicată biospeologiei din întreaga lume. Emil Racoviţă a decedat la 17 noiembrie 1947.
*Mihai Tican Rumano (1893-1967) s-a născut în comuna argeşeană Berevoieşti. La vârsta de 15 ani el ajunge băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung Muscel; apoi fuge la Bucureşti, ia drumul Brăilei, ajungând la Constanţa unde a stat o scurtă perioadă; s-a îmbarcat ca ajutor de bucătar pe un vas sub pavilion italian. După ce stă câteva luni ca vânzător la un anume Don Rafael din Napoli, Mihai Tican îşi continuă călătoria până în capitala Somaliei, Mogadiscio; apoi el se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia Argentina unde va rămâne 14 ani într-o existenţă plină de aventuri; a fost succesiv hamal, şofer, publicist; ca autodidact foarte talentat el îşi însuşeşte limbile spaniolă, franceză, portugheză şi greacă.
Având pasiunea drumeţiilor, din Argentina el călătoreşte în Mexic, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Antile. La 19 ani începe să colaboreze cu însemnări de călătorie la unele ziare şi reviste argentiniene; îşi adaugă pseudonimul literar “Rumano”/“Românul”. În 1923 el îl cunoaşte în portul La Plata pe reprezentantul belgian al unei case de comerţ din Congo cu care leagă strânse relaţii amicale; la iniţiativa acestuia, Mihai Tican Rumano face o expediţie de 13 luni în Africa, vizitând multe ţări: Senegal, Mauritania, Guineea, Sierra Leone, Coasta de Fildeş, Congo, Angola, Nigeria, Gabon, Liberia; în 1925 are o expediţie cinegetică de-a lungul fluviului Congo. În 1930 el publică la Barcelona primele memorii de călătorie, intitulate La vida del Blanco en la Tierra del Negro/Viaţa Albului în ţara Negrului.
Mihai Tican Rumano Foto: Biblioteca Virtual de Prensa Histórica, Ministry of Culture of Spain, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=163305998
În 1931 Mihai Tican se stabileşte în România şi este redactor la Universul. În 1932 devine membru al “Societăţii Scriitorilor Români” şi continuă relaţiile de prietenie cu Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Cincinat Pavelescu ş.a. În decembrie 1934 neobositul explorator pleca într-o lungă deplasare pe ruta Istanbul – Bosfor – Marea Marmara – Marea Egee – Pireu – Beirut – Haifa – Alexandria – Port Said – Marea Roşie – Djibouti – Abisinia (Etiopia de astăzi). La sfârşitul anului următor, apărea volumul monografic Abisinia; autorul a primit de la Împăratul Haile Selasie, ca un gest de recunoştinţă pentru popularitatea făcută ţării sale, gradul onorific de Ofiţer şi decoraţia “Steaua Etiopiei”.
Mihai Tican Rumano a încetat din viaţă la 20 martie 1967 la Bucureşti din cauza unor grave probleme medicale.
Voi încheia prezentul articol cu câteva cugetări celebre pe care le-am găsit în lecturile mele: “Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină.” (Sfântul Augustin); “Călătoriile te lasă fără cuvinte, apoi te transformă într-un povestitor.” (Ibn Battuta); “Călătoriile te fac modest. Îţi dai seama ce loc minuscul ocupi în lume.” (Gustave Flaubert); “A călători înseamnă a trăi.” (Hans Christian Andersen); “Să călătoreşti înseamnă să descoperi că toată lumea se înşeală în legătură cu alte ţări.” (Aldous Huxley); “Nu există pământuri străine. Doar călătorul este străin.” (Robert Louis Stevenson).
Acestor vorbe de spirit le adaug acum un vechi proverb pe care cu siguranţă l-a cunoscut fiecare din cei trei călători evocaţi în însemnările de faţă: “Călătorului îi şade bine cu drumul”.
Autor: Dan Mihai Bârliba
Citeste mai mult