Soțul meu englez spune că la baza succesului oricărei afaceri stau: numărul 1- oamenii, numărul 2- oamenii și numărul 3- ( tot) oamenii. Oamenii adică sfințesc locul.
Când a decis să îl dea afară pe tata din Partidul Comunist, secretara de partid Chiru Gica (pe care tata, profesor de română pe atunci la Liceul 4 din Târgoviște și în comisii de bacalaureat în oraș, o poreclise ,,chirurgica’’) a vrut să taie în carne vie. Să dea un exemplu. Nu se mai proceda ca pe vremea bunicului meu preot (omorât la Canal), când și copiii dizidentului erau azvârliți afară din școli, dar nici Dreptul nu a mai fost o carieră pentru mine. La olimpiada națională de istorie, ținută la Târgoviște, pe materia de clasa a zecea (anul în care eram eu) a luat premiul I un elev de clasa a XI-a, tot de la matematică-fizică la ,,Ienăchiță’’. Părinții lui erau doctori. Eu am luat premiul II. Tocmai îl expulzaseră pe tata din Partid pe motive politice și îi desfăcuseră și contractul de muncă (era ,,instigator la revoltă împotriva conducerii’’ prin însăși profesia lui de profesor de limba română).
La rândul lui, profesorul meu de istorie (director adjunct cu UTC-ul), care ne-a înmânat premiile și ne pregătise și în anul precedent (când olimpiada națională se ținuse la Zalău și eu fusesem singura care luasem premiu național), nu a putut să mă privească în ochi. Destinul meu se schimbase radical. Tata avea dosar politic. Apoi șefii de la partid pe județ, care tăiau și spânzurau, l-au trimis la Muzeul scriitorilor, unde salariul lui era redus la jumătate, iar noi (Sorin, elev la Liceul Sanitar și eu la ,,Ienăchiță’’), am devenit peste noapte, parias. Copii de dizident politic…
La liceul 4, tata îi corectase pe tablă secretarei de partid cuvintele scrise agramat, fără liniuță și le spusese elevilor că ,,țăranul, dacă avea pământ, l-ar fi muncit și la lumina lunii”. Cum își știa materia bine, îi cita pe Marin Preda, pe Rebreanu, Caragiale, Creangă și pe Camil Petrescu (cu a cărui ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, luase cu brio gradul I). Tata era pedant când venea vorba de cercetare și editare și era profesor convertit. Oamenii despre care vorbeam mai sus au fost proprii lui colegi, profesori care au trebuit să stea cu tovarășii de la Partid, până pe la 2 dimineața, într-o ședință la care tata fusese „evidențiat” ca sabotor și dușman de clasă și la care se decisese desfacerea contractului de muncă al unui profesor care știa prea mult și vorbea cu prea multă pasiune la ore. Unul căruia nu îi era frică de Sistem și spunea adevărul. Elevii clasei la care tata era diriginte s-au dus la cancelarie și și-au cerut profesorul înapoi. Li s-a scăzut, la toți, nota la purtare.
Tovarășii de la Partid (interveniseră acum cei de la județ) au fost ,,mărinimoși”. După un timp nu l-au lăsat chiar să moară de foame: avea de ținut o familie, iar copiii lui erau elevi străluciți (a comentat mai apoi, în două cărți publicate recent, soția unuia dintre acești mari ștabi comuniști). Metehnele acestea de a pune la punct individul, de a-l singulariza și a-l învăța minte erau demne de Revoluția Culturală a lui Mao, pe care Ceaușescu îl admira. Aceste metehne au distrus vieți și destine, au sufocat conștiințe.
Tocmai de aceea am învățat de mică să trăiesc într-un pseudo-anonimat. Mi-am făcut viața mea, universul meu, citind cărți și învățând. Până la întâmplarea cu destituirea tatei din PCR, prezentasem și recitasem în spectacole și montaje pentru ,,Cântarea României’’. Și eu și Sorin eram pregătiți de tata (ca și de mama, motorul din spatele angrenajului care se numește ,,a fi părinte’’). Tata crezuse sincer că talentul și mintea sunt garanții ale succesului. Însă când a început să spună adevărul (care deranja ) și să îi corecteze pe proști, pe analfabeți și-a făcut dușmani. Ca urmare, mama (cu mult bun simț și înțelepciune, pățită deja, ca fata preotului Mincu Constantin din Gheboieni, arestat de comuniști pentru că votase cu liberalii și omorât într-un lagăr unde fusese condamnat la muncă silnică), ne învățase să stăm în banca noastră. ,,Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie’’, cita dânsa. Treaba asta a ținut până când am început să mă lovesc eu însămi de realitate: colegi cu pile, nepotism, curvăsăria studentelor care nu luau scrisul, dar treceau după examenul oral… Alte metehne… Simțeam în jurul meu cum fiul sau fiica lui cutare, mult mai slabi la carte decât mine, erau bine văzuți. Trebuiau numai să facă act de prezență la examene. Pentru copiii de ștabi comuniști se creau posturi fictive, de unde puteau mai târziu lua o pensie.
Mă întorsesem cu 180 de grade și făceam inginerie chimică la Institutul Politehnic din București. Despre metehnele murdare ale unora am scris cu altă ocazie. Semne ale timpului în care trăiam, abuzuri… După ce intrasem printre primii la Tehnologie chimică organică (unde fusesem 9 pe loc) și două premii întâi la două sesiuni de comunicare științifică ale Universității, tovarășii au decis să mă facă membră de Partid. Partidul pentru care făceam gărzi noaptea, ca studenți, la căminele studențești… În caz că venea „dușmanul de clasă”. Partidul pentru care culegeam porumbul și știuleții (noi și soldații) pe undeva pe la mama naibii, în Bărăgan și reveneam la dormitoarele reci și fără apă caldă… Partidul care băga frica în oameni și care îi învățase pe cei de la conducerile marilor întreprinderi de stat că își puteau permite orice… Metehne de oameni aflați în vârful piramidei, nu trebuiau decât să dea un telefon și să ceară. Nu era vorba de o piramidă a succesului pe merit, ci aceea a lanțului trofic, the food chain. Prădătorul cel mai feroce era tovarășul în funcția de partid cea mai importantă, ștabul comunist.
Chiar și repartiția mea la un institut de cercetare în București, câștigată pe merit, ca șefă de promoție, a fost subiect de discuție. ,,Dacă nu aveai de gând să te duci în toamnă acolo, de ce ai mai luat-o?’’, m-a întrebat îndrumătoarea de proiect și prodecănița, viitorul ministru al învățământului, Ecaterina Andronescu. Mă uitam la 22-23 de ani în jurul meu și constatam că, deși venise o Revoluție (sau un coup d’etat urmat de sacrificiul atâtor oameni nevinovați care au crezut în schimbare), mult nu se schimbase.
E adevărat: la Combinat, ca ingineră, interpretă și traducător, vorbeam cu străinii, aveam legături cu alte firme de specialitate, mari producători de oțel și cumpărători, ne consultam, negociam, intram la interpretariate, călătoream, vedeam lumea și îmi deschideam mintea, dar în jurul meu erau atâția care se încăpățânau să trăiască în trecut, te spionau, îți luau interviuri. Pe cât voiai tu să îți vezi de treaba ta, pe atât le trezeai mai mult curiozitatea și declanșai mai multe reacții alpha male. Adică ,,ia uite și pe fătuca asta‘’ (da, păream o fetiță), ,,cine se crede?’’. Era o provocare pentru ei sau, pur și simplu își încercau norocul. Până și viceprimarul care era ,,the guiding light’’ (lumina călăuzitoare) a orașului și cu care mi-am încrucișat drumurile prin interpretariate pentru împrumuturi de la BERD și BIRD pentru instalații de epurare ale apei orașului sau traduceri simultane la sală, în timpul unui simpozion internațional, se delecta în a mă reține la mese festive la care ne povestea că dădea telefon nevestei, înainte de a se întoarce acasă. Just in case.
Mama (săraca) era instruită de mine să îi răspundă viitorului meu soț (director de decizie la cel mai mare Combinat de oțel din Țara Galilor, ASW în Cardiff) folosind un transcript fonetic de genul ,,Iuliana iz not at hăum. Pliz col leităr’’. Asta pentru că, uneori, interpretariatele se prelungeau și câte 6-8 ore, până spre dimineață.
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Post-ul TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Metehne (prima parte) apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult
