Ce mi-e Ciucă
Ce mi-e Ciolacu
Înapoi tot dăm ca dracu!
Rotația s-a amânat
Coaliția-i c… t
Gata, am terminat.
Ora 8.30. La tv gimnastica de înviorare: trei gagici ca niște țâri, boite, rujate, dar par trecuțele, îmbrăcate cu niște pantaloni mulați de… mamă-mamă se sucesc-se învârtesc. Cred că 90% din populație face la fel: se uită din fotoliu. Le privesc fără sonor. Eu mă muncesc cu nesul și o felie de cozonac adusă, bănuiesc, de Rodi, sora Mariei. Și apoi cu Capote. Mi-am găsit și al șaselea pix. Am o obsesie: se le pun unul lângă altul sub computer: patru albe (unul cu picățele gri), unul galben și unul roșu (cu pastă roșie). De scris… mai puțin! Dar și când m-oi apuca… ferea scriitorilor români. Apropo de scriitori. Îmi propusesem să merg la Casa Pogor pentru… am uitat. Îmi amintesc eu. Dacă nu-mi amintesc… nici o pagubă. Sau îl întreb pe prietenul Liviu Apetroaie.
Din Wikipedia: „Un amănunt picant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau copiii. Astfel Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-au botezat fiicele cu numele de Ana, după câte se vede, ca urmare a admirației pe care o purtau Anei Pauker În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-au botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de apreciere pentru Gheorghe Gheorghiu Dej.”
Ia uite ce spun niște tâmpiți de ziariști: „Meteorologii spun că nu vom scăpa de ploi și furtuni nici în weekend, dar nici în luna iunie.” Ba, adă, Doamne, ploaia!
Se întîlnesc doi tipi… Ce mai faci? Păi, muncesc în Italia. O duc bine, lucrez în Industria Panificației. Aaa, cari saci, ceva de genul ăsta. Nu, băi, acuma-i totul automatizat. Vine sacul cu făină pe o bandă rulantă, leop! îmi cade în spinare, îl car juma de kilometru și hîști! îi fac vînt într-o mașină. Automatizat, bre!
Oblomov se trezește în hîrșîitul domol al rîșniței de cafea. Apoi ce bucate pregătește buna Agafia Matveevna Pșenițîna: friptură de vițel la tavă cu cașă, varză acră cu somon (vai! nisetru nu se mai găsește), ierunci cu carnea albă, o găină îndopată, o curcă oho! de patru ruble. Grija ei de dimineață pînă seara – masa boierului! „Bine ar fi să reușească plăcinta tot așa și de Sfîntul Ion ori de Sfîntul Ilie”.„Ah, dacă am mai găsi niște carne de vițel tot ca asta!” Iar „frățiorul” Agafiei Matveevna conchide: „Ce am în burtă nu se vede, și nu mă bîrfește nimeni, dar un lanț gros la ceas, un frac nou, cizme galbene stîrnesc fel de fel de vorbe”. Deh, are dreptate!
Tot povestind istorioare cu gradați tâmpiți sau cu bețivăneli haioase, dăm impresia că armata a fost așa, o operetă în pas de defilare. Nu prea ne batem capul să cugetăm mai adânc la perioada asta. Eram tineri, prostuți, armata a fost cum a fost, dar a trecut, dă-o dracului – așa judecăm. Mai e și dulceața asta a trecutului, „coloarea”, cum spune Maestrul Sadoveanu. Și spune-i tu povestitorului moldovean să nu mai povestească cu „coloare” lăcrămoasă, reînviind cu nostalgie capricioasă amurgurile viorii, bunătatea bleagă a foștilor camarazi, pupatul înduioșat cu muci la beții sau baligile campestre de altădată! E ca și cum ai impune mâței să nu mai prindă șoareci; doar dacă ne-ar castra ca pe mîțe sau ne-ar inocula vreun ser intraîmbârligăcios, care să ne extirpe instinctul de povestitor neaoș și să ne dinamizeze (și dinamiteze) cu hormoni de dureri masculine abisale și de tragism pur, așa ca să scriem furibund istorii crunte cu mafioți mariopuzieni și alte puțe din astea. Îmi amintesc cum bietul Dorin Spineanu a umblat vreo juma de an cu o carte de Puzo la el – voia să scrie un super-Nașul și harști! să rupă gura literaților români. „Dorine, mai bine caută cărțile din rîndul al treilea de pe rafturi (acolo ținea el autorii mari, îmi arătase odată) și scrie ca ăia, mitic, nu cu Mitică”. „Da’ eu nu-s șoldovean, bre!” „Ei, atuncea scrie ca Puță”.
Vine ploaia, bine-mi pare, cum ziceam în copilărie, în grădină am o floare. Floarea o să crească mare, vine ploia, bine-mi pare. Se adună norii, iar undeva, departe, se aude un bubuit. Se bucură și câinele, măcar o să-i înece puricii din blană. Am pus recipiente la toate cetornele, cum se zice la Baia Mare, adică la toate burlanele. Bujorii roșii, albi și roz au înflorit. Țigănușii în chiloței fug spre casă cu țipete. Păsărelele înnebunite cântă și mai tare. Nucii sunt încă nemișcați. Când se vor vântura ramurile lor, ploaia va începe.
Mi-au apărut în Spania (Târgul de carte românească, ediția a II-a Getafe-Madrid, citez numele în spaniolă, că îmi place: Feria del libro rumano) două fragmente de proză (bine alese, precizez), coordonatoare Violeta Andrei Stoicescu și prietena Eugenia Mucea. Cele două proze au fost publicate în Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2023. Gracias!
Pe masa cu calculatorul am: Șase pixuri, o cruciuliță de lemn cu Iisus, o pietricică albă – toate sub computer, un băiețel care face pipi, simbolul Bruxellesului, un turn Eiffel (parcă așa se scrie), nu știu din ce metal, dar e tare ușor. Apoi fotografii cu Maria și cu mine copil, o cochilie mare de melc, hârtii, caiete (nu mă mai apuc să le descriu, durează), scobitori, apoi cărți: Hrabal (mult drag mie, de-aș putea scrie măcar jumătate cât el), Goma și Vișniec (nu-s ale mele, trebuie să le dau unui prieten), Mishima, Starul, un roman care m-a dezamăgit, Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, niște cărți în rusește. Nu le-am pus că nu pot fără ele. S-au adunat pur și simplu. Ar mai fi și altele – nu le mai înșir. Din când în când fac curat și le elimin. Mă deranjează când sunt prea multe. Nu pot să mai scriu în voie.
Niște reporteri de la TVR merg într-un sat pentru a face un reportaj, cum își petrece ziua baciu’ Ion. Îl roagă să povestească ce face în cursul zilei.
– D-apăi, dimineața mă scol și trag un pahar de pălincă…
– Stai, bacie Ion. N-o să fie bine să afle toată țara că deja la prima ora bei. Spune, că citești ziarul…
– No, atunce… dimineața mă scol, citesc ziarul. După aia dau la porc să mânce, după care mai citesc înc’ un ziar. Până la prânz lucrez în atelier, în care timp citesc vreo doi-trei cărți. La masă mai citesc vreo două reviste, iar seara adun ioșagul de pe câmp, după care urmează presa de seară. După cină, mă duc la biblioteca satului cu prietenii, iar la 10, când închide biblioteca, merem cu tătă trupa la Ghiță, că el are tipografie.
Ora 1 noaptea. Îmi fac un nes cu gând să mă apuc de ceva, nu mai știu ce. Ies afară. În afară de câini, care latră , cum zice mama, în dorul lelii – nimic. S-au liniștit și tinerii cu mașinile lor bengoase. Sau or fi pe la descântoteci? Se iscă un vânt, apoi câteva picături de ploaie. Mmm, ce bun e nesul! Am nimerit zahărul la fix! Nu-mi place nici cu prea mult zahăr, nici fără. Așa cum suntem noi, românii: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Aaa, bine , mai dăm viață și câte unui eminesc printre noi. Dar trist, așa de trist!
Porecle pe care mi le notasem într-un carnețel ăhăhă cu ceva ani în urmă: Cârpăncui, Câcâmâcâ, Bahtă, Curnapoi, Costiclă, Ozbecu (în timpul războiului au fost pe aici uzbeci), Motoreta Mobra, Tuțica-Puțica, Gică Puf, Gingină, Mariana Șpalieru, etc.
În ziar un articol despre o bătaie între rude. M-a atras un nume – Gheorghe Ajidaucei. „Cei doi au afirmat şi că Elena G. se dezbrăcase în faţa lor, pentru a le înscena o acuzaţie de natură penală. Gheorghe Ajidaucei a precizat că între părţi exista un conflict mai vechi, Gheorghe M. tăind într-un rând lemne de pe un teren arendat de cei doi fraţi.” Ca scriitor, mă gândesc că ar fi de minune să citesc dosare penale de acest fel. Dar, ținând seama de firea mea, cred că m-aș scârbi destul de repede.
Mi-a povestit părintele F., om cu un haz deosebit. Merge el la o pomană. Și acolo li se dă un borș. Și vine o femeie și zice: „Să iertați, părinte, n-avem carne în borș. Că a venit dracu de câine și a mâncat toată carnea din borș”.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Post-ul TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece… apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult