Oamenii nu se schimbă prea mult
Mă trezesc la 6.13… Eram la o lansare de carte. Venise puhoi de lume. Toți mă aclamau. Sute de admiratoare agitau pixurile, ca să le dau autografe. „Incredibil! Pur și simplu te adorăm!” țipau ca la Elvis niște adolescente înnebunite după mine. Toți se îngrămădeau cu tabletele să ne tragem în poză. O domnișorică nu avea cartea mea pentru autograf și mi-a propus altceva: își va scoate sutienul, ca să-i dau un autograf pe el. Și-a ridicat tricoul și atunci și-a dat seama că nu avea sutien. Atunci am luat un pix și… și… m-am trezit. Visasem. Deh, om bătrân și visez pițipoance!
Mă trezesc, totuși, cu gândul nu la fetișcane, ci la Aurel Leon. Avea aproape 90 de ani și ținea rubrică permanentă la Monitorul. Venea la el câte un inginer, câte un profesor să-l roage să-l porcăiască pe vreun șef de-al lui. Moșul de cuvânt! Pe urmă cel cu rugămintea îi dădea un pachet de cafea. Domnul Leon: „Vai, nu trebuie, nu trebuie. Dar de care-i cafeaua?” întreba după aceea. Aștept cu nerăbdare să se facă 7 să merg la magazin: pâine și un pahar de vin. Observ că textul acesta, care se voia roman, devine un fel de jurnal. Dar așa-s acuma romanele, cică. Citesc în Scriptor o proză de Nicolae Stan. Bună.
Văd pe fereastră omețelul: în soare, tot mai alb și înflorit! Ca un moș albit, împovărat de ani, înconjurat de nepoți – stânjeneii mov. Azi, acum ăhăhă ani, pe la ora 9.30 – 10, Maria mea era în chinurile facerii. Nu se uită asta! Năștea prima dată, dimineața devreme îmi spunea că bănuiește că-i constipată. A mers la WC și s-a scremut. Noroc că n-a scăpat copilul în budă. Râdem și acum de chestia asta. A venit Salvarea, după ce am dat telefon de la CAP. Un inginer de acolo, pe care nu-l cunoșteam, mă compătimea și mi-a sărit în ajutor cu telefonul: „Cum, domnule să întârzie Salvarea?” Apoi am stat vreo două ore în drum, tremurînd de frig, dar mai mult de emoție. Eu și șoferul mașinii (cred că era țigan, scuzați așa-s eu – homofob) ne-am împărțit necreștinește cîțiva „dumnezei”, în fine…
Mă vedeți așa calm, dar când mă enervez, uit de toate și înjur ca ultima chivuță. Semăn cu tata. Îi mergea vestea că e un om liniștit. Și era. Dar când se enerva, vedea roșu înaintea ochilor și înjura ca la ușa cortului. Dar mai mult se supăra pe el însuși. În rest era un împăciuitor. Însă soră-sa, mătușa Tinca, când se certa cu bărbatu-său, moș Petrache, venea pe la noi și se ruga de el: „Hai, măi Jănică, și-l împacă pe Petrache, că nu mai pot face casă bună cu el”. Mătușa Tinca asta, în tinerețe, fusese o „raucă”, cum se zicea pe la noi. Se culcase fără să facă osebire și cu nemți și cu ruși după aceea. Ba și soldăței români – nu știu de ce prefera oltenii – or fi fost mai… sexoși sau mai tromboniști? Cu anii a devenit tot mai grasă. Mai era și mică de statură. Mama, care învățase ceva croitorie în tinerețe, îi făcea rochiile Și se ducea la biserică în fiece duminică. Trecea și pe la noi, care avem casa lângă biserică.
Bunelul (așa îi spunea noi, nepoții; tata le spunea părinților „tătăica” și „mămăica”) se ducea des la biserică. Avea mândria lui – băiatul lui era dascăl! Bunelul avea o căciulă brumărie și un cojoc trei sferturi. Am o fotografie cu credincioșii pe scările de la biserică. Bunelul era într-o parte mai depărtat de ceilalți. Era un om independent. Chiar prea mândru. Se punea chiar în gură cu popa. Citise câteva cărți la viața lui, viețile sfințile, abecedarul și cărți de citire. Se mândrea cu chestiunea asta și se lăuda cu domnul Țurcanu, un învățător venit din Basarabia: „mai rar om ca acela”. În general, judeca pe consăteni, dar nu-i osândea – treaba lor. „Dacă n-am ce face, decât de ce a zidit Dumnezeu pe om. Și nu-i dau de capăt.”
Moș Petrache a venit din război prin 47 sau 48, a fost luat prizonier la Cotu Donului, a lucrat în mine la Cercul Polar și a mâncat „cartoafe înghețate și cierte”. Mai povestea că rușii îl obligau să cânte melodii patriotice, dar el nu știa nici o boabă rusește. Așa că zicea un fel de: Ă-ă-ă! Când povestea asta, râdea de se prăpădea, laolaltă cu ascultătorii. După ce s-a întors acasă, a vorbit cu tata și cu frații săi: „Hai, măi băieți, eu o iert pe Tinca. S-o lăsăm să vină acasă.” Că tata și frații săi, când au venit din armată, mai precis din război, au alungat-o de acasă: Le făcuse neamul de râs! „Rușinea” în fața satului era mare pe vremea aceea. „Ce-o să zică lumea”, așa era! Cei mai tineri de azi e mai greu să priceapă chestia asta. Mătușa Tinca a trăit câțiva ani într-un bordei cu o țigancă, una Irina, care avea căsuca mai jos de cea a mătușii Tinca. Irina asta mi-a părut o femeie deșteaptă. Așa o țin minte. Dar și seducătoare, ademenitoare. Mătușa Tinca era o femeie mai simpluță. Cred că Irina a dus-o cu vorba. Da! sunt aproape convins. De ce – nu știu. Poate că era pur și simplu tendința Irinei de a urzi lucrurile, de intrigăreală. Există și astfel de oameni. Dar să te ferească Dumnezeu să i te afli în preajmă când se enerva.
Vorbesc de tata (Scuzați, scriu într-o ordine cam dezordine, o sucesc ca funia în sac! Dar și scrisul ăsta cam alandală are hazul lui, urmează linia vieții). Tata se ducea câteodată „în ia-sară” până-n vârful dealului, unde locuiau Tinca și Petrache, și îi punea să se ierte. „Măi, Jănică, dacă n-ai fi tu, n-aș ierta-o nici în ruptul capului”. Bineînțeles, se împăcau. Dar împăcarea era ca furtuna de vară – se certau repede. Mătușa Tinca era cu gura mare, din cauza ei se certau, deși nu aveau cine știe ce motive de ceartă. „Cum ard și se topesc lumânările, așa să se topească răutățile dintre mine și Tinca”, așa zicea moș Petrache. Tata se ducea iarăși, până în vârful dealului, sub pădure, și îi împăca din nou. „Hai, măi Jănică, și ne împacă, că numai tu nu ești nebun din familia noastră”.
Așa se certau și se împăcau pe vremurile acelea. Încolo oamenii nu s-au schimbat prea mult. Nici peisajele. Da, nu era poluarea, ce-i drept. Nici vile orășenești la fiecare răspântie. Același cer din mai de culoarea toporașului, aceleași ape zvâcnind dedesubt. Dar sunt și alte mașini bengoase, cu alți noi îmbogăți și cu curvele aferente, ducându-le la Milano după blugi albi, negri sau albaștri sau alte amante hlizindu-se ca toantele în cabina mașinii, aceiași boși lichidând adversarii incomozi în subsoluri sau măcar trăgându-le o cafteală bună, aceeași gâze își țes viața lor neștiută și înverșunată la rădăcina ierburilor. Și căruțele tot mai puține. Și căruțașii la fel. Și încă un poet moare, și încă un politician de zero bani – viii cu viile și morții cu morții, nu? Un Chifu, Chiftea, Gourmet și tot felul de Chiftirițe din pământul întunecat al patriei. Iar primarul Simirad nu mai este și trebuie să faci un efort ca să afli cine este acum primar. Apoi mila-sila aceea din fiecare primăvară, congresele, politicalele plicticoase. Și din fiecare iarnă. Iar Ceahlăul nu se mai vede din Copou, cum îl vedea Sadoveanu acum peste 100 de ani. Și nici dealurile Repedei sau ale Socolei nu le mai vezi – sunt împânzite de case. Vile și vile – obositoare, ocoșe, cum se zice la Baia Mare, ucigătoare de „dulcele târg”. Cred că Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, amintiți, nici nu l-ar mai recunoaște. Nu se mai vede orașul sub ele. Iașii e mai frumos câteodată la lumina lunii, după ce se liniștesc tramvaiele și furnicile mașinilor. Dar rareori am ocazia să-l văd așa. Rămân cu fantasma lui.
Pe bunica mea aproape că nu o mai țin minte. A murit într-o noapte, când frații și surorile, copiii ei, se duceau cu rândul și stătea noaptea la priveghi (vorbesc de cei din sat, cei plecați mai departe veneau mai greu). Într-o dimineața, când venea pe drum spre casă, tata a azvârlit pachetul cu țigări într-un șanț: „Gata, de-acum nu mai fumez”, și-a zis tata. Și n-a mai fumat. Rar câte o țigăruie. Tot vedea în șanțul acela pachetul de țigări, fie ploi, fie zăpadă, pe care-l aruncase. „Parcă-mi făcea cu ochiul”, zicea tata. Bunicii i-a încremenit fața într-o noapte. Lumânarea grea a căzut, iar fiicele și nepoatele au dus palma la gură. Ochii bunicii au rămas deschiși, învăluiți în umbre. Iar fața i s-a înseninat, fără riduri. Zbuciumul și lacrimile o părăsiseră.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Post-ul TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece… apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult