„Mintea e ca parașuta. Degeaba o ai, dacă se deschide prea târziu”. – Albert Einstein
Trece M. la vale cu căruța și strigă la unul dintre cai mai neascultător: „Tu-ți ceara mă-ti de handicapat!” Cuvântul ăsta „hadicapat” nu are un sens exact, dar sună pentru M. bine, cum a sunat pentru atâția căruțași înaintea lui. Căluțul, săracul, șfichiuit bine, se străduiește să tragă cât mai bine în ham. În vremurile astea „progresiste” nu m-aș mira ca mâine-poimâine M. să ia și o amendă pentru chestia asta. Plus o amendă că i-a vorbit urât calului. Sunt un înapoiat: mie îmi pare normal să biciuiești caii. Ce poți să-i zici: „Hai, fii cuminte, căluțule, mergi înainte! Te rog!” Dar știu că domni și doamne progresiste îi pregătesc lui M. un viitor nu prea fericit. Și nouă, tuturor, așijderea. Sper totuși într-o rebeliune a neprogresiștilor.
Tata a dat la „colhoz” (așa a zis el mereu, deși s-a tot schimbat numele „colhozului”) o iapă frumoasă, murgă, mai înaltă ca toate iepele din sat. Am scris și o povestire pe tema asta, dar nu mai țin minte în ce volum. O țin minte și eu, deși aveam numai vreo șase ani. Se uita parcă cu ochi înlăcrimați la tine. Era foarte simțitoare. La colhoz iapa era îngrijită de unul Vasile Dorojincă. Când nea Vasile trecea seara acasă, tata îi ieșea înainte și îl chema să bea un pahar de vin. Și tata îi spunea: „Să ai grijă de iapa ceea, băi, Vasile. S-o îngrijești, să n-o bați.”. Și Vasile: „Am, bădie, cum să nu! Să chiorăsc eu dacă n-am”.
Ora 8. 30. Se aude slujba de la biserică. Că acum se ține la microfon. Beau cafeaua. Aștept să facă ochi Maria: să vedem, poate mergem în oraș – prin parcuri, la vreun prieten… Până atunci halesc niște tobă – e numai zgârci, mama ei!
Am terminat nesul adus de Vlad. Acum tre să merg la magazin pentru câteva nesuri. Nu mă îndur să dau bani pe mai multe. Se vede că vreun strămoș strâns la pungă își spune cuvântul în mine. Că sunt țăran din țărani. Și mă mândresc cu asta.
Muști de aur planează în lumina mierie, iar pe cer, în depărtare, zvâcnesc fulgerele albastre ale verii (moamăăăă! ce metafore am ticluit!).
Prin 1993-94 m-am întâlnit prin oraș cu Larisa, o colegă de serviciu (lucrasem amândoi la un institut de cercetare ca traducători) , care m-a întrebat dacă nu vreau să fiu ghid. Da, am zis. Și astfel am condus grupuri de ruși, dar mai mult de ucraineni, prin Iași. Trebuie să vă spun că cei mai simpatici erau ucrainenii, mă rog, ucrainencele. Mă lăsau singur de dis-de-dimineață: dispăreau prin oraș să-și vândă tavarul (marfa). Așa puteam să merg la revista Timpul și să-mi caut de treabă. Le dădeam întâlnire ucrainenilor la ora cutare lângă calul lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii (chiar sub chișița calului mărețului voievod). Pe urmă am renunțat: era prea obositor să fac două lucruri deodată.
Văd oameni de toate vârstele trecând pe drum cu nasul în tabletă. E o modă, cum erau altădată bikinii. O să treacă și asta.
Rimelată cât mai gros, cu niște buzișoare iscusite, cum spune Creangă despre Gerilă, cu un gentălău cât mai mare, „dă firmă”, cu niște sandale-pantofi, nu știu cum să le mai spun, aurite, cu talpa groasă, că merge, probabil, asemeni caprei la patinoar, cu ghiuluri „pă dește” cât mai multe și cât mai mari, ca orice țață care se respectă, cu mâna dreaptă tatuată ca boșimanii, cu… în fine. Ați ghicit-o? Anamaria Prodan.
„Olet lucernam”, spuneau străbunii noștri, scriitorii latini. Adică „miroase a lampă”. Despre un text care a fost lucrat cu migală se spunea cu admirație: olet lucernam!
Înainte de 6. Nu pot să dorm, așa că îmi fac o cafea și ascult păsările de noapte. Doi câini ai vecinilor vin la gunoiul nostru. N-ar fi nimic, dar trântesc coșul cu gunoi și îl împrăștie. Și, vorba din Hamlet (deși acolo avea alt sens): Restul e tăcere. Aștept să iasă Mândrul Soare să pot lucra prin grădină. Că dacă n-ar fi Mândrul Soare…
Mama se trezește că nu are mâncare. Îi dăm mâncare. Mama (îmi spune Maria): -Vai, ce-o să se întâmple dacă de pe acuma m-am pierdut așa. Da, „de pe acuma”, la 94 de ani. E drept, nu mai merge la magazin. Tot ascunde banii (primește o pensie babană) și pe urmă… caută-i, frate! Uită unde i-a pus. Nici Michiduță nu-i mai găsește.
„Autoritățile din China au pedepsit 27 de persoane pentru publicarea unui manual de matematică care a devenit viral din cauza unor ilustrații „teribil de urâte”, la mai bine de 10 ani de la lansarea lor, după o anchetă desfășurată de o echipă a Ministerului chinez al Educației, care a durat mai multe luni”, potrivit The Guardian, citat de news.ro. Investigația făcută de un grup de lucru al Ministerului chinez al Educației a constatat că manualele „nu erau frumoase”, iar unele ilustrații erau „destul de urâte” și nu „reflectau în mod corespunzător imaginea însorită a copiilor din China”. Mare-i grădina Ta, Doamne!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Post-ul TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece… apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult