Ce ne separă de animale și ce ne face să ne considerăm superiori, ca specie, față de acestea? Am încercat de nenumărate ori să găsim răspunsul cuprinzător la această întrebare, am alcătuit teorii despre rațiune, suflet, ne-am avântat în explicații și implicații filosofice, spirituale, religioase și biologice, fără să putem spune vreodată că am putut atinge soluția definitivă. Amintindu-mi cu drag de întrebarea „ne naștem sau devenim oameni?”, temă de reflecție de la ora de filosofie din liceu, încerc să schițez, la rândul meu, o hartă în interiorul acestui mister.
Cum văd lucrurile? Consider că momentul care ne-a separat de celelalte regnuri este clipa în care am reușit să trecem dincolo de instincte, către ceva mai mult, când am reușit să amânăm gratificarea și să ne gândim și la celălalt. Chiar și acum, după mii de ani de civilizație, de fiecare dată când depășim această barieră și nu ne lăsăm pradă primului impuls, ne confirmăm și ne consolidăm umanitatea. Ca să înțelegem mai mult această perspectivă, ne este de folos să înțelegem, în primul rând, ce este instinctul și la ce anume se referă. Conform DEX, definiția cuvântului este următoarea: „Complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea.” Cu alte cuvinte, vorbim despre mecanismele specifice animalelor, care satisfac nevoile de bază sau despre reacțiile de apărare reflexe, de tip luptă sau fugă. Pentru acestea nu este nevoie de gândire, de raționamente complexe, ci ele se reduc la nivel de automatism, la o serie de procese ale organismului.
Dincolo de această rădăcină comună care ne leagă de alte ființe vii, care sunt acele aspecte care ne separă sau ar trebui să ne separe de regnul animal? Rațiunea, conștiința, empatia sunt doar câteva dintre ele, dar acestea se pot dezvolta armonios doar într-un cadru propice, în care individul să fie expus la ele, intrând în contact cu exemple elocvente. În lipsa empatiei și a capacității de reflecție, omul este indiferent față de semenii săi, ajungând inuman, uneori de-a dreptul barbar prin modalitățile de a obține ceea ce îi dictează instinctul său: putere, bani, plăceri, hrănirea orgoliului personal. Aproape întotdeauna, robia instinctului este strâns legată de robia față de propriul ego, omul fiind incapabil să „vadă” dincolo de imediata lui realitate și de interesele proprii. Abia atunci când facem un pas către a ne gândi ce simte cel din fața noastră, facem un pas către umanitatea noastră. Întrebată de către o studentă ce consideră a fi primul semn de civilizație, antropologul Margaret Mead a răspuns: „Un femur vindecat. Dacă ți-ai rupt piciorul înseamnă moarte în regatul animalelor. Un animal rănit nu se mai duce la râu după apă, nu mai poate alerga după hrană sau apăra de prădători și moare înainte ca osul să apuce să se vindece. Așa că un femur vindecat arată grijă: cineva a dus bolnavul într-un loc sigur, a stat cu el și l-a alinat până s-a făcut bine. Să ajuți pe cineva să traverseze o perioadă dificilă, așa începe civilizația.”
Un alt aspect care ne diferențiază de orice altă specie este preocuparea de a crea și de a contempla creații, tot ceea ce cuprindem sub umbrela cuvântului cultură. Este momentul când se face diferența între hedonism și estetică. Această preocupare profund umană face trecerea de la simpla supraviețuite, de la traiul pentru îndeplinirea nevoilor zilnice și pentru perpetuarea speciei, la a trăi conștienți de condiția noastră în lume. Facem tranziția de la simțuri la simțire, de la ceea ce e pentru acum către ceea ce poate fi transmis peste generații, ceea ce sădește mai departe umanitatea timp de milenii. Atunci când ne simțim fascinați sau inspirați de ceea ce a făcut sau face un alt om, când rezonăm cu celălalt, nu facem altceva decât să zâmbim umanității din noi, să aspirăm să lăsăm o urmă pe unde trecem, nu din vreun instinct egoist, ci dintr-o dorință de sens.
Cred că tocmai această sete de sens, de sens clădit și descoperit prin raportarea noastră la cei asemenea nouă, ne oferă prilejul să alcătuim omenirea, nu doar să fim o altă specie de mamifere. Fragilitatea asumată cu demnitate, compasiunea și ceea ce numim intuiție fac diferența între uman și așa-zisul animal. Tocmai de aceea am putea să ne întrebăm, cu ce e omul deasupra altor ființe dacă, nu de puține ori, răul făcut celor din jur este conștient, conștientizat și justificat prin tot felul de scuze? Poate că, privind în istoria omenirii, a grupurilor de care aparținem și în istoriile noastre personale, vom putea descoperi câte ceva care să ne facă să vedem cât de ușor se poate pierde umanitatea. Astfel, vom avea de unde învăța cum să nu repetăm greșelile istoriei și că singura șansă reală de conservare a speciei din care facem parte este să ne îngrijim de conștiința personală și colectivă, făcând efortul de a trece dincolo de instincte și de recompensa imediată.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Post-ul TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Instincte și oameni apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult
