De-a lungul unei istorii îndelungate, s-a încercat trasarea coordonatelor artei pe harta preocupărilor umanității, s-a dorit găsirea unor definiții și delimitarea unor granițe clare între ceea ce este și ceea ce nu este artă, ceea ce ar trebui și nu ar trebui să fie artă. Dacă acest lucru ar fi putut fi posibil în urmă cu mai mult de un secol, începând cu avangardele artistice a devenit aproape imposibil să se identifice niște repere omogene în acest sens.
Având în vedere aceste aspecte, viziunea pe care urmează să o expun este una subiectivă, bazată pe observații și experiențe personale, atât din perspectiva de privitor, cât și din perspectiva de înfăptuitor. Este un drum de clarificare proprie într-un univers artistic dominat uneori de confuzie, în care adesea se produc rupturi între intenție și manifestare, între cât de mult cineva se angajează să livreze și cât poate duce cu adevărat.
În primul rând, consider că nu e necesar ca arta să-și asume, cu emfază, o funcție dusă cu mult dincolo de propria sa sferă, devenind un instrument pentru alte scopuri. Cu riscul de a prezenta o viziune contra curentului, arta nu ar trebui să devină exclusiv un instrument de propagandă sau să capete preponderent un rol civic, indiferent de cât de morale sau binevoitoare se presupune că sunt aceste idealuri. Desigur, se pot folosi mijloace de origine creativă pentru a promova și exprima diferite idei, însă nu putem avea pretenția de a numi aceste lucruri artă, în ciuda faptului că un creator și-a exprimat această intenție. E necesar să fim suficient de lucizi încât să distingem între activism, marketing, politică, sociologie și manifestări artistice per se, numindu-le pe fiecare în parte ca atare.
De asemenea, ca artiști, e bine să discernem între ceea ce face parte din aria noastră de expertiză și ceea ce este doar la nivel de preocupare sau părere personală. Avem cu toții dreptul și libertatea personală de a ne exprima crezul sau viziunea, de a ne trăi viețile și de a lua decizii în funcție de acestea, însă nu ar trebui să uităm și să neglijăm ceea ce suntem și ceea ce facem și să alegem să devenim formatori de opinie, activiști, politicieni sau „experți” de ocazie. Analizând și cealaltă față a monedei, cred că nici legiuitorii, reprezentații unei ideologii sau ale persoane cu vizibilitate, dar fără o minimă calificare/ documentare în domeniu, nu ar trebui să aibă ceva categoric de spus în ceea ce privește direcția artei sau, mai mult decât atât, să aplice vreo formă de cenzură. Să ne amintim de catalogarea ca „artă degenerată” din Germania Nazistă… nă nu uităm, dar să fim atenți și la epurarea din ce în ce mai strictă pe care o face corectitudinea politică din ziua de azi. Nu e cazul să facem confuzie între etică și estetică și nu este nevoie ca vreuna să servească drept unealtă pentru cealaltă și viceversa. Fiecare ar trebui analizată, tratată și promovată prin mijloace specifice.
Nu consider că arta ar trebui să fie neapărat confortabilă, lejeră sau în conformitate cu așteptările maselor, nici să poarte mânuși sau să menajeze, ci în primul rând să transmită și să fie onestă, chiar cu riscul de a deranja. E necesar, înainte de toate, ca un creator să fie sincer față de sine însuși, să se exteriorizeze nemijlocit, abia apoi sa se gândească la un presupus public. De ce? Deoarece publicul compatibil se va apropia singur de acea manifestare, se va cerne și se va transforma pe parcurs. Dacă ne gândim în primul rând pentru cine creăm, ce vrem să-i facem să înțeleagă, ce așteptări au ei de la noi, înseamnă că ne gândim la un public țintă, iar aceasta ține de domeniul vânzărilor, nu de creație. Artistul e dator, în primul rând față de sine, să livreze autenticitate, nu un produs vandabil/ de consum. Arta fără o doză asumată de egoism nu poate exista, fiind în primul rând un proces de catharsis al artistului, o formă de alchimie prin care creatorul își transformă plumbul interior în aur. Spectatorul care va simți că rezonează, va fi capabil să vadă aurul în mod nemijlocit și contactul cu acel obiect sau act artistic va fi ca o regăsire.
Să încercăm, înainte de orice, să lăsăm arta să fie trăită, să o simțim atunci când o creăm sau o receptăm, abia apoi să ne gândim la toate hainele cu care o încărcăm inutil sau la modul brutal în care încercăm adesea să o dezgolim. Poate e bine dacă îi lăsăm o doză de mister, o doză de distanță și de neînțeles. Să-i dăm voie fie liberă prin ea însăși, nu să o validăm doar dacă servește vreunui scop, nici s-o constrângem, abuziv, în funcție de niște norme trecătoare. Să-i permitem să ne miște.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Post-ul TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Artă și scopuri apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult