„Sfârşitul şi despărţirea de această viaţă, adică moartea, ne urmăreşte şi ne vânează mereu; chiar dacă suntem destul de sănătoşi şi puternici, ea este în stare să ne doboare în fiecare ceas, fără să mai aştepte vârsta coaptă a bătrâneţii.”
Contextul politic și social din Europa nu este bine cunoscut. Între imperiul țarist și imperiul Otoman se dădeau bătălii pentru supremația din Marea Neagra. Se profita de țările Române slabe. Venirea la tron a lui Dimitrie Cantemir, cu sprijin Otoman, crea impresia că acest domnitor va fi fidel stăpânilor de la Istanbul nimeni nu se aștepta ca în scurt timp să întoarcă armele împotriva celor care l-au girat pentru a ocupa tronul. Erudiția lui este bine cunoscută însă o altă perspectivă pe care o găsesc interesantă este aceea a multitudinii de limbi străine pe care le cunoștea domnitorul și care deschid o întrebare legată de cunoașterea și nivelul de conștiință pe care le avea în legătură cu înțelegerea lumii în sensul ontologic.
Ca să înţelegem mai bine această discriminare culturală căreia Cantemir i-a căzut „victimă”, în mod inconştient sau cu premeditare, expunându-se dezavuării tardive a unor istorici autohtoni, trebuie să facem recurs la celebra carte a eseistului contemporan Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinei mondiale. Pe scurt, în mentalul colectiv al Europei apusene de acum trei sute de ani, lumea „civilizată” se încheia acolo unde se sfârşea sfera de influenţă a catolicismului, în cazul nostru arcul carpatic, dovadă că luminile secolului XVIII au strălucit, cultural vorbind, mai mult în Ardeal decât în Moldova sau Muntenia. Deci, cele două Ţări Române de peste Carpaţi se aflau dincolo de „limita” civilizaţiei europene, cum mai cred unii chiar şi în ziua de azi! Cu alte cuvinte, atunci când primeşte comanda de la Academia din Berlin, în anul 1715, de a scrie Descriptio Moldaviae în limba latină, fostul domnitor român, indiferent dacă este suficient de lucid ca să-şi dea seama de o asemenea realitate sau nu, rămâne captivul acestei mentalităţi. Oricât de „bună” sau de „patriotică” ar fi fost părerea sa despre moldoveni, el nu putea ignora această realitate istorică… Şi-atunci Cantemir, fie făcând un compromis cultural cu propria sa conştiinţă, fie din „snobism” sau căzând victimă involuntar acestei prejudecăţi, cum mai spus-o aici, se apucă să scrie un studiu, valabil din punct de vedere istoric şi cultural, în multe privinţe, până astăzi, care nu trebuia să-i dezamăgească pe comilitonii săi din academia berlineză.
Într-o viaţă relativ scurtă, împărţită între activităţi variate şi solicitante – om politic, pretendent la tron şi domnitor, ostaş, călător – Dimitrie Cantemir şi-a urmat cu cea mai mare fidelitate şi rodnicie vocaţia de cărturar. La numai douăzeci şi cinci de ani el şi-a publicat prima carte (Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul) şi în ajunul morţii pe cea din urma (Sistemul religiei muhamedane), lăsând posterităţii un tezaur de opere, în manuscrise pe care specialiştii le cercetează de aproape trei veacuri.
Dorinţa de a aniversa tricentenarul naşterii domnitorului şi cărturarului moldovean Dimitrie Cantemir a determinat realizarea a două filme: unul românesc (Cantemir) şi unul sovieto-moldovenesc (Dimitrie Cantemir), după ce încercarea de a realiza o coproducţie fusese respinsă de Mosfilm. Centrat pe personalitatea multilaterală a lui Dimitrie Cantemir, filmul lui Gh. Vitanidis este o încercare (poate puţin forţată) de a arăta valoarea culturală a poporului român şi de a inocula spectatorilor români sentimentul mândriei de neam, arătând că românii nu sunt cu nimic mai prejos de alte naţii. Filmul este bine gândit, dar suferă evident din lipsa fondurilor ce au impus extinse filmări interioare şi dialoguri prea bogate, rostite uneori prea teatral. Din fericire, interpretarea lui Alexandru Repan este una bună şi evidenţiază spiritul luminat al monarhului care dorea ridicarea culturală a propriului popor, aflat mai mereu în calea năvălitorilor străini. Deoarece Bătălia de la Stănileşti a fost prezentată succint şi prea în fugă, probabil din cauza restrângerilor bugetare, acţiunea rămâne interesantă şi este deplasată la intrigile marilor puteri dominate de orgolii şi de dispreţ faţă de statele mici. Filmul este plăcut şi merită vizionat de orice român care vrea să cunoască istoria ţării sale. Cantemir este un film istoric românesc din 1975, regizat de Gheorghe Vitanidis, după un scenariu de Mihnea Gheorghiu. În rolurile principale joacă actorii: Alexandru Repan, Iurie Darie, Ioana Bulcă și Irina Gărdescu.
În veacul al XVIII-lea, când voievodul moldovean Dimitrie Cantemir întocmește Istoria înfloririi și decăderii Imperiului Otoman, acest manuscris al lui este furat, apoi licitat celui mai darnic cumpărător. În plus, eroii se luptă și pentru bijuteriile soției domnitorului.
La început s-a încercat realizarea unei coproducții româno-sovieto-est-germană, sovieticii de la Mosfilm și est-germanii de la DEFA fiind interesați de acest proiect. În cele din urmă, filmul a fost realizat doar de români. Partea sovietică, prin Moldova-Film, a realizat în același an (1973) filmul în limba română Dimitrie Cantemir. Este un film sovietic istoric și de aventură regizat de Vlad Ioviță și Vitali Kalașnikov, cu Mihai Volontir în rolul domnitorului moldovean. Produs de studioul Moldova-Film, a fost dublat în rusă la studioul de film Lenfilm. Filmul se concentrează pe Campania de la Prut în Principatul Moldova, din vara anului 1711, a armatei ruse de sub conducerea personală a mareșalului Boris Șeremetev împotriva Imperiului otoman în timpul Războiului ruso-turc din 1710-1711. După conflict, Moldova a redevenit vasal al Imperiului otoman, în timp ce domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, se refugiază la Moscova, iar Tratatul de la Luțk a fost anulat.
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Post-ul TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Dimitrie Cantemir apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult