Sportul i-a deschis calea spre lume și tot sportul i-a oferit șansa evadării din România comunistă. Avea doar 20 de ani când a luat decizia ce avea să îi schimbe viața. A plecat la un concurs de înot și nu s-a mai întors. În anul 1971 a rămas în Austria, de unde mai apoi a luat drumul Germaniei, țară în care s-a stabilit și locuiește de peste 50 de ani. A îmbrățișat cariera didactică activând 38 de ani ca profesoară de limba engleză și de sport.
Fostă glorie a natației românești, Anca Andrei a reușit performanța de a reprezenta România participând în anul 1968 la Jocurile Olimpice de la Mexico City, la probele de 100 și 200 de metri spate. Mărturisește că aceasta a fost o experiență de neegalat ce i-a rămas puternic întipărită în minte și în suflet pentru toată viața. A locuit cinci săptămâni în satul olimpic, fiind prezentă la cel mai mare spectacol sportiv din lume pe care îl reprezintă o competiție de asemenea anvergură. Spune că cel mai bun stimulent pentru performanță în cariera sa, au fost concursurile internaționale care i-au antrenat imaginația de copil și i-au stimulat apetitul pentru călătorii. A pierdut șirul evenimentelor competiționale dar nu și al orașelor. Le are în memorie și povestește despre fiecare, cu drag, fiindcă avea doar 13 ani când a zburat cu avionul pentru prima oară la Moscova și doar 15 ani când s-a aflat în Olanda. Au urmat alte concursuri desfășurate la Londra, Paris, în Italia, care de altfel, i-au adus și două medalii de aur la diverse competiții de înot.
A încercat mai multe sporturi atunci când era copil. În final a optat pentru înot, pe care l-a practicat sub îndrumarea renumitului profesor reșițean, Johann Schuster, care a știut să șlefuiască diamantul ascuns de eleva sa. Părinții au fost cei care i-au insuflat și apropierea de artă pe care avea să o descopere ceva mai târziu, dar la o cu totul altă valoare. Tot ei au îndrumat-o spre studiul limbii germane, absolvind „Bastilia”, cunoscutul liceu reșițean cu tradiție.
Anca Andrei provine dintr-o familie de bucureșteni refugiată după război la Reșița. A crescut într-un mediu cultural deosebit și mărturisește că „am avut norocul să mă nasc într-o familie de intelectuali. Părinții mei au avut multe cărți și plăci de muzică clasică. Eu cred că am ascultat muzică clasică dinainte de a mă naște. Și acum plăcerea mea cea mare, în mașină, pe drumul de la Bremen, de unde vin din Germania și până la Reșița, este să ascult muzică clasică. Acasă la părinți aveam și colecții întregi de albume de artă, așa că am avut în cap imagini cu picturi și sculpturi ale multor artiști plastici foarte cunoscuți. Pe la vârsta de cincisprezece – șaisprezece ani am văzut pentru prima oară, în Domul San Pietro din Roma, “Pietà” de Michelangelo, care m-a impresionat puternic, și mi-am propus ca atunci când voi fi mare să umblu pe „urmele” lui Michelangelo. La vremea aceea, Beethoven și Michelangelo erau favoriții mei. În timp s-au adăugat mulți alții”.
Tatăl, fost aviator, și-a găsit vocația la Reșița unde a continuat să-și dezvolte în paralel pasiunea pentru muzică și vioară în special, curiozitatea pentru sunet, realizând o serie de experimente. „Tatăl meu, Gheorghe Andrei, era de profesie inginer și a lucrat la ICMMR, dar avea o mare pasiune pentru muzică și voia să știe cum se poate îmbunătăți sunetul instrumentelor cu coarde prin diverse metode: fie cu tije în interior, fie cu popic mobil. A făcut o seamă de experimente care au rămas scrise dar a construit o adevărată colecție de viori. La două se vede tija în interior, alta are două popice dintre care unul este mobil și totuși scoate sunete. Cei care știu să cânte la vioară știu la ce se referă vibrațiile sus-jos sau cele care trebuie să sune defazat. Pe una dintre viori a cântat marele violonist Ion Voicu. Din păcate tata a murit mult prea devreme, în anul 1969, iar experimentul și multe viori au rămas neterminate. Aceste viori, realizate integral de tatăl meu, unele terminate, multe doar începute, au petrecut ultimii cinzeci de ani în câteva vitrine la Reșița, altele la Sinaia, unde a locuit mama mea în ultima perioadă a vieții sale. Și atunci, eu ce m-am gândit? Hai să le dau viorilor o altă viață!”
Mai multe viori majoritatea neterminate și neasamblate le-a luat în Germania, la Bremen, acolo unde locuiește, gândind că le va putea aduce la viață. Astfel, a început să le deconstruiască și să le recompună, să le asambleze în diverse moduri. Spune că abia de trei ani jumătate s-a apucat să taie viori în lung și în lat, dar nu le-a sacrificat pe toate pentru acest gen de artă. A mai și cumpărat întregind colecția. Viorile sunt „deconstruite” după ce au stat fără să li se acorde prea mare atenție. „Mi-am spus că la un moment dat trebuie să fac ceva cu ele și mi-a venit ideea să le desfac să le recompun, inspirată fiind de artistul Arman, ale cărui lucrări le-am cunoscut în Italia. Acesta făcea sculpturi din bronz cu viole și instrumente de coarde desfăcute, adică refăcute. De prin anul 1987 merg aproape anual în Italia, la început pe „urmele” lui Michelangelo, iar la un moment dat, în 2001 – 2002 mi-am luat un an concediu, cu gândul să stau mai mult la Florența. Cu această ocazie am cunoscut și artiști plastici moderni cu care am legat prietenii. Unul dintre cei mai buni prieteni din Italia, la care am stat mult timp, a fost Giuliano Ghelli, artist și el, pictor, care din păcate a murit în urmă cu opt ani. Așa am intrat în contact și cu arta modernă. Am cunoscut lucrările lui Arman, artist plastic, căruia îi datorez inspirația de a deconstrui viori”.