Și la început a fost întunericul, de Raul Popescu, Casa de Pariuri Literare
Gestul molatec de ascundere a corpului într-o zonă cuprinsă de întuneric poate fi o rătăcire involuntară, poate să însemne că are loc o retragere intenționată dintr-un exterior care te face vizibil în anumite stări, în acelea în care interiorul, odată cu interiorizarea și cu desfacerea întunericului în cuvinte pot fi și pot rămâne benefice, necesare chiar. De aici se poate citi și merge mai departe înspre înțelesurile puse la dispoziție de rătăcirile propuse de cuvintele poveștii.
Raul Popescu ne propune apropierea de aceste stări ale ascunderii, de aceste rătăciri necesare și firești oarecum pentru a-i înțelege gesturile retragerii, acelea în care sunt aduse anumite senzații ale retractilității, senzații care în continuare vor ajuta și încuraja propulsările ce ne duc dincolo de cuvinte, mai departe de realitatea la îndemână, spre interioarele bine ascunse și păzite ale gândurilor care trebuie să fie scoase din (con)textul difuz al necunoașterii lor.
Nimic din tot ce mi se întâmpla nu îmi mai părea în niciun fel, nici măcar atunci când întunericul începuse să mă înconjoare din nou. Nu-mi era frică. Putea fi un vis, din care m-aș fi trezit dimineața doar cu un sentiment straniu…
Cuvintele se lasă țesute și înșirate în desene explicite despre configurările și mereu noile așezări ale vieții, ale întâmplărilor care ies din tiparele și de pe făgașele lor obișnuite, și care se lasă aduse în vizibilitățile de acum încăpătoare în care le expune Raul Popescu în Și la început a fost întunericul, în fiecare secvență de viață (re)amintită și (re)așezată în textul amplificat și continuu construit de el. Toate rătăcirile de aici își adună și își fac astfel cunoscute coerențele necesare (re)cunoașterilor și adăugărilor firești mai departe în textul care le păstrează împreună cu poveștile și cu desfășurările lor.
Încetul cu încetul, totul în jurul nostru se topea în întuneric. Mai întâi, dispăreau umbrele, apoi culorile și contururile. Doar cerul mai păstra ceva din lumina de pe zi, ca într-o ultimă luptă cu întunericul…
Ne sunt apropiate aceste rătăciri cu rost în oricare rost care își știe, care își asumă și își recunoaște necesarele stări care îl pot decupa din realitate și îi pot muta mai departe segmentele în noul țesut care se formează în urma acestor grefe, grefe care mai departe cresc și se adaptează în continuare împreună închizând și aducând la un loc cu întregul fragmentele lipsă din desenul care se vrea desăvârșit. O finisare a fiecărei rătăciri care se lasă sedusă și adusă în textul acesta care îngăduie fiecare desfășurarea a lor în corpul lui, în senzorii și în nervii care îi conservă și îi fac cunoscute astfel cât mai multe dintre așezările și mișcările lor în spațiul lecturii, al apropierii, în acela desăvârșit al cunoașterii. Acestea sunt adăugările neobosite pe care Raul Popescu ni le face cunoscute, ni le apropie și ne inițiază în asumarea lor în Și la început a fost întunericul, în fiecare rătăcire a ființei identificată de spaimă, de neputință, de singurătate care sunt recunoscute și povestite aici.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Post-ul PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Rătăciri apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult