Film criptic, kafkian, ridicând probleme filosofice și populat de personaje și viziuni stranii, ”Penultimul” este o capodoperă modernă a școlii de film scandinave.
Dacă admirați opera lui Franz Kafka și filmele de artă, dacă v-au fascinat interioarele din horror-ul ”The Cube”, dacă vă plac poveștile ambigue și cu înțelesuri ascunse, dacă vreți să găsiți o legătură între teatrul absurd și cinematografie, ”Penultimul” (O: Den Naestsidste, eng. The Penultimate) vă oferă câte ceva din toate acestea la un loc.
Povestea imaginată de regizorul danez Jonas Kærup Hjort este una criptică, kafkiană, cu personaje stranii, dar fascinantă pentru cei care apreciază acest gen de artă.
Pe scurt, personajul principal este un inspector care verifică apometrele și care sosește într-o clădire enormă, cu interior cenușiu și multe cămăruțe, asemănătoare unei închisori. De fapt, nici nu contează ce anume era acea clădire, fiindcă (spectatorul se va convinge) atât cadrul, cât și personajele au rol de simbol, de a te introduce într-o metaforă cinematografică.
Încă de la început, eroul (interpretat de Joen Højerslev) își va da seama că devine prizonier al acelei clădiri și va trece printr-o mulțime de întâmplări care de care mai absurde: o femeie care îl întreabă cu ce se ocupă, după ce primește răspunsul, îl întreabă ”Îți place ce faci?”, apoi îi administrează un pumn în plină figură, va fi în permanență supravegheat de doi paznici (frați gemeni) care nu vor rosti nici măcar o singură replică pe tot parcursul filmului, dar vor induce teroarea prin simpla lor prezență misterioasă și potențial agresivă, va încerca prin toate mijloacele să deschidă ușile care duc către exterior, însă fără succes.
Supraviețuirea eroului depindea de ieșirea dintr-un labirint al groazei
Conștient că supraviețuirea lui depinde de ieșirea din acest labirint al groazei, în care mai face cunoștință cu o femeie supranumită ”Bestia”, cu alți ”prizonieri”, cu o altă femeie care intră într-o relație cu el și pe care va încerca să o șantajeze fiindcă îi spune că poate găsi cheia de la ieșire la un Îngrijitor, dar și cu iubitul gelos al acesteia, funcționarul va încerca să recurgă la toate subterfugiile de care era capabil, fără a avea însă vreo reușită.
Va cunoaște și un profesor care dorea să se sinucidă, dar nu avea curajul să apese pe trăgaci, prilej pentru un alt pact absurd: profesorul îi va oferi ajutor, cu condiția ca să îl omoare, lucru de care funcționarul se va feri însă, atrăgându-și eticheta de ”escroc” și ”trădător”.
Va afla însă și pe propria piele ce înseamnă trădarea, fiindcă, la mărturisirea că nu o iubea pe femeia din clădire cu care avea o relație, ci vrea doar să se folosească de ea pentru a ajunge la Îngrijitorul care avea cheia, iubitul acesteia va râde în hohote. Întrebat de ce râde, acesta va răspunde: ”Fiindcă nimeni nu îl cunoaște pe Îngrijitor. Îngrijitorul nici măcar nu există!”.
Asemănarea cu ”Procesul” și ”Castelul”, de Kafka, este evidentă: eroul nu știe de ce i se întâmplă toate acestea, de ce este ținut captiv, ce i se reproșează, de fapt, și cum ar putea găsi o ieșire. Absurdul și cenușiul sunt omniprezente.
Regizorul danez Jonas Kærup Hjort introduce interogații cu iz filosofic pentru a creiona un ansamblu cenușiu, kafkian
Jonas Kærup Hjort adaugă însă câteva elemente în plus: interogațiile cu iz filosofic, căutarea sensului pentru care se petrec toate aceste lucruri, aparent fără niciun motiv: în două scene memorabile în care eroul se află în fața unui băiat surdo-mut, acesta din urmă îl întreabă, mai întâi: ”Crezi că suferința e un sentiment obligatoriu pentru condiția umană?”, iar apoi: ”Oare încotro se îndreaptă omenirea? Crezi că omenirea merge într-o direcție bună?”, la care funcționarul nu răspunde, ci doar… urinează, gest scabros, dar elocvent pentru viziunea propusă asupra viitorului omenirii…
Paradoxal, după dialogul despre suferință apare o scenă în care paznicii gemeni dansează, părând, poate – pentru prima și ultima dată pe parcursul peliculei -, umani. (Aici este o altă cheie a filmului: în pofida întregii suferințe și a tuturor aparențelor, umanitatea nu a pierit, germenul său este încă prezent. Dar, pentru a rodi, trebuie să ne manifestăm superioritatea, și nu să ne arătăm nimicnicia).
Prizonier al unei lumi de Infern, judecat, trădat în tot ceea ce înseamnă crez autentic, eroul se va întreba, la un moment dat, retoric: ”Fără visuri, ce ne mai rămâne pe lume?”.
Filmul are patru părți
Filmul este structurat în patru părți, intitulate astfel: 1. Sosirea. 2. Dezvăluirea. 3. Răutatea. 4. Eliberarea. Aproape toată acțiunea se petrece în interiorul clădirii. Totuși, rețin atenția câteva cadre filmate în afară: cel inițial, în care funcționarul este însoțit de un măgar (pe care îl vom revedea ulterior, mort), apoi, în aceeași zonă, un pom care poate fi asemănat cu biblicul Pom al vieții. De ce cred asta – fiindcă, în final, vom afla și răspunsul la o întrebare al cărei răspuns s-a lăsat, într-adevăr, așteptat: de ce ”Penultimul?”.
După ce eroul și ceilalți prizonieri ajung, goi, în natură, acoperiți de frunze (simbolică reîntoarcere la condiția inițială), un alt călător, însoțit tot de un măgar, merge pe același drum, însă o ia în direcție opusă celei în care se afla clădirea. Fără a putea garanta că exact aceasta a fost viziunea lui Jonas Kærup Hjort, am interpretat finalul astfel: ”martiriul” eroului a fost soarta ”penultimului”, de a trece prin Purgatoriul terestru. Când ciclul evolutiv se va încheia, ”ultimul” nu va mai fi nevoit să parcurgă același drum. Va (re)câștiga drumul spre Cer.
Una dintre cele mai filosofice și apăsătoare realizări cinematografice ale ultimului deceniu, abundând în sensuri ce se cer decriptate, pe un fundal aproape minimalist, dar în niciun caz simplist, pelicula lui Jonas Kærup Hjort merită cu prisosință să fie descoperită și interpretată de cinefilii care apreciază școala de cinema daneză și, în general, cea scandinavă.
Autor Mihai Gîndu
Citește și: Tinere românce mai aproape de Cer
Citeste mai mult