Niște oameni răi zâc despre Ionel Bogdan, actualul preș. al CJ Maramureș, că e atâta de zgârcit încât o renunțat să-și cumpere un cânie, ca să nu dea pițule pă el. Da’, dacă tot și-o ridicat ditamai căsocul (numa’ și numa’ din economii, că el nici nu duhănește, pă modelul Videanu), s-o gândit că o să zâcă vecinii că-i mai sărac decât pare dacă nu are și el un cânie și de aia, ca să salveze aparențele, îl mai sună câteodată pe Robert Ștrebeli și-l cheamă să-i mai latre pân curte. Asta-i dă și posibilitatea de a se manifesta ca un parvenit grobian autentic, să deschidă fereastra și să răcnească suficient de tare încât să-l audă vecinii: „Marș, mă, jigodie!”
Io nu cred că-i chiar așa, nu de alta, da’ cât de tare poate lătra un bichon sau un lhasa apso, că mai mult din Ștrebeli nu iese. Acuma, în alt fel stă problema când îi vorba de artă. Atunci chiar îl cheamă Ionel Bogdan, că o auzit el niște bancuri din care reieșea că ăsta, Ștrebeli adică, are ceva diplomă de doctor la Salamanca. N-are, îi spunem noi, nici batăr de moașă, da’ el îi prea preocupat să toace banul public ca să mai verifice și chestia asta.
Ultima dată, Ionel Bogdan l-o chemat pe lacheul ajuns director dintr-o eroare regretabilă, mai zilele trecute, când o descălecat Alina Gorghiu în județul nostru. Aviz cârcotașilor: Ionel Bogdan nu-i deloc zgârcit, din moment ce o primit-o pe didina liberală în biroul lui proaspăt renovat cu generoasa sumă de 60.000 de euro. O lucrare excepțional realizată, atâta vreme cât doi muncitori fac cu schimbul să ducă ligheanele cu apă de ploaie din biroul preșului. Da’ asta numai când plouă. Când îi soare, nu.
Revenim la chemarea preșului. Ca un om iubitor de artă, care știe să aprecieze cum se cuvine un pește de sticlă, o gondolă de plastic negru-auriu și o carpetă cu „Răpirea din serai”, Ionel Bogdan s-o gândit că e obligatoriu s-o primească pe Alina de la București cu ceva artistic pă păreți. Așa că l-o sunat pă Ștrebeli și i-o zâs ”Aport!”, care vine din franțuzască, o limbă pă care Ionel Bogdan n-o știe, da’ o auzât de ea. Ștrebeli, care nici el nu știe limba lu’ Voltaire și credem că nici măcar n-o auzât de Voltaire, că de aia nici n-o vrut a-i învăța limba, știe că ce însemnează cuvântul, atunci când să răstește la tine stăpânul. Care stăpân i-o cerut să-i ducă la el în biroul văcărlit cu 60 kilo euro nește picturi care să să asorteze cu ambientul. Ștrebeli o luat patru tablouri, care o crezut el că-s mai nealcoșe, și s-o dus gudurat la CJ, bucuros că-și poate servi stăpânul care-i dă ceva de ros.
Aicea lucrurile s-o complicat, că nu i-o plăcut tablourile lu’ nevasta lu’ Ionel Bogdan, care și-o egsprimat dezacordul cătă soțul ei, care îi bărbat luat cu cununie, să trăiască nașu’ mare, care-i Dan Mihalache, și care s-ar putea să-i ia locul în biroul ăla renovat cu 60.000 de euro! De unde să vede că nu-i musai să fie obligatoriu ca nașul să vadă înainte nu știu ce chestie a miresei, da-i posibil să fie probabil să vadă mai pă urmă cum îi să-i ia locul finului în altă poziție. Înțelepciunea populară mai dă și ea chix, cât îi ea de înțelepciune, da’ are dreptate pă fond, cum ar zâce Alina de la București.
Nu știu de ce, poate ca să n-aibă scârbă-n casă, preșul Ionel Bogdan o reacționat imediat, instantaneu și dintr-o dată și l-o sfădit pă Ștrebeli ca pă un cânie care s-o scăpat pă preș, că adică numa’ atâta poate? Apoi l-o mânat cu tablourile înapoi și l-o pus să aducă altele. Ștrebeli o făcut ”aport” încă o dată, cu alte tablouri. Gurile rele zâc că treaba asta s-o repetat de vreo patru ori (că și lu’ Bogdan, ca la orice grof de neam prost, îi plac astea pă care scrie 4×4); ba că n-o fost bune la dimensiune, că și pictorii ăștia fac tablouri cum îi taie capul, nu țin și ei cont de ceva norme, apoi n-o fost bună naționalitatea artiștilor, că erau tri unguri și numa’ un român botezat ortodox, apoi n-o fost bune ramele și chiar la urmă tăte o fost cum să cade: tablouri cam la fel, pictori cu naționalitate corespunzătoare și tablouri cu rame aurii, care să să potrivească pă păreții albaștri de la biroul renovat cu 60.000 de euro, ca cum să păsălește săjata liberală pă steagul partidului. No, așe da!
Tătă lumea o fo’ mulțămită, inclusiv Alina de la București, ca când i-ar fi cântat Salam Anca o pesă de mare succes la po-pulime, de să moară dușmanii ei și-ai partidului, țăți care n-o să-i voteze și țăți care o să mai scrie că preșul Ionel Bogdan îi zgârcit, când el, dempotrivă, mână spartă, și-o dus nevasta pă mulți bani ai CJ-ului taman în America și o și cazat-o, cu el dempreună, la cinci stele, în vreme ce ăilalți din delegație s-o canonit la tri stele, că nici nu știu dacă n-o avut buda la comun ori în fundul curții, că io n-am fost în veci în America. Și ăsta cu studii la Salamanca, probabil în tehnica gudurării cânilor și a târârii viermilor, o fost mulțămit că o scăpat nepus pă lanț, după ce o asudat tăt cărând tablouri mai mult decât o asudat Michelangelo în tătă vremea în care o pictat Capela Sixtină.
Pariz E.R. DECASĂ
The post Pamfletul săptămânii: Între Salamanca și Salam Anca. Sau despre scurtul drum de la zgârcenie la critică de artă appeared first on ZiarMM.
Citeste mai mult