Titlul articolului reproduce un text din volumul meu Gânduri printre cuvinte, publicat în anul 2016. Niccolò Paganini s-a născut în ziua de 27 octombrie 1782 la Genoa şi a decedat la Nisa la 27 mai 1840. După primele studii cu tatăl său el s-a pregătit cu vioristul local G. Servetto şi a continuat cu celebrii Giacomo Costa, Alessandro Rola şi Gaspare Giretti la Parma. La vârsta de 10 ani el compunea prima sonată pentru vioară, iar peste un an susţinea primul concert la biserică, cronicile locale pline de elogii numindu-l “Napoleon al viorii”; pentru a obţine sunete noi şi tonuri duioase, micul virtuoz Niccolò lungeşte arcuşul viorii şi foloseşte corzi mai groase. În anul 1797 el a efectuat un turneu în Lombardia, fiind acompaniat de tatăl său. Un negustor francez i-a împrumutat o vioară “Guarneri” pentru a interpreta unul din concertele sale, dar după ce i-a audiat execuţia extraordinară, i-a dăruit acel valoros instrument. În perioada 1801-1807 Paganini a compus cele 24 Capricci pentru o vioară neacompaniată şi cele 2 seturi de Sonate pentru vioară şi chitară. Şi-a făcut apariţia în Italia ca violonist în anul 1805. El ajunge la Lecca, un oraş faimos pentru petrecerile populare, unde se înscrie la concursul pentru postul de dirijor la curtea surorii lui Napoleon, Elise care devenise Prinţesă de Lecca; aceasta se îndrăgosteşte de tânărul violonist, dar după un timp el se plictiseşte de viaţa de salon şi implicit de dragostea Prinţesei, plecând la Livorno unde găseşte o altă lume, fără etichetă. Cronicile vremii au scris despre următorul incident la unul dintre concertele sale: când a intrat în scenă, el a călcat într-un cui, iar când a dorit să-şi potrivească vioara, lumânările au căzut de pe pupitru, stârnind râsetele publicului; la primele măsuri i s-a rupt coarda “Mi”, iar Niccolò a fost nevoit să cânte Sonata lui Napoleon doar pe trei coarde, fapt care a generat aplauze furtunoase. Într-o conversaţie cu publicul prezent la o altă apariţie Paganini a pronunţat aceste cuvinte: “Veţi vedea! Înainte de concert, am să vă demonstrez că vioara aceasta poate să imite cântecele şi mugetele unor animale. Vă voi arăta ce se poate face cu acest instrument!”.
În 1808 Paganini se întoarce la Curtea Elisei care îl avansează căpitan de gardă şi îl umple de decoraţii. În 1813 el ajunge la Teatrul “Scala” din Milano având o capacitate de 3.500 de locuri unde susţine câteva concerte; ziarul german Algemeine Musikalische Zeitung scria într-un număr din anul 1814: “Toată lumea aleargă să-l vadă şi să-l asculte pe acest Mag. Paganini este, fără îndoială, cel dintâi şi cel mai mare violonist din lume.”. În anii următori Paganini dobândeşte redutabile succese la Viena, Paris şi Londra. Creaţia sa a mai cuprins: 6 concerte de vioară dintre care Concertul în D major a devenit foarte popular; 12 sonate pentru vioară şi chitară; concerte pentru vioară, violă, violoncel şi chitară.
Într-o epistolă expediată din Anglia unui prieten Paganini scria: “Tot teatrul – parter, loji, galerie – părea o furtună, vacarmul vocilor, ondularea batistelor, pălării agitate în aer… Acest triumf este măgulitor… Am cântat şi toate calomniile s-au transformat în laude imposibil de povestit. Întregul auditoriu dintr-o pornire voluntară s-a urcat pe bănci, pe scaunele parterului, pe loji, ai fi crezut că vor să se arunce. Tu poate crezi jumătate din ceea ce-ţi spun, iar eu nu-ţi spun decât jumătate din ceea ce a fost.”.
Niccolò Paganini s-a stabilit în anul 1833 la Paris şi acolo l-a cunoscut Hector Berlioz la unul dintre concertele sale. Cu acel prilej Paganini s-a confesat lui Berlioz, spunându-i că tocmai îşi achiziţionase o violă creată de celebrul lutier Antonio Stradivari şi l-a rugat pe Berlioz să-i compună o lucrare pentru a o interpreta la noul său instrument de colecţie şi aşa s-a născut Harold în Italia. Paganini, însă, nu a interpretat niciodată acea lucrare, considerând că ar fi prea restrânsă partitura pentru violă, dar a auzit-o într-un concert dirijat de Berlioz. În memoriile sale compozitorul francez declara că Paganini a îngenuncheat în faţa lui şi i-a trimis apoi în semn de recunoştinţă un cadou financiar de 20.000 de franci. Anumiţi analişti din domeniul muzical au adus, însă, în atenţie un alt argument privind compoziţia lui Berlioz: acesta s-ar fi inspirat din călătoriile sale efectuate în munţii italieni după ce câştigase “Prix de Rome” acordat de “Conservatorul” din Paris.
Criticul George Sbârcea relata în cartea sa Muza cu şi fără haz un episod legat de prezenţa lui Paganini în Capitala Franţei. Afişele unuia din concertele sale susţinute la Paris anunţau că marele virtuoz va interpreta întregul program pe o singură strună. În seara respectivă el angajează o birjă care să-l ducă la teatru; la finalul cursei îl întreabă pe vizitiu cât îi datorează, iar acesta îi cere zece franci. “Eşti nebun de legat, este o sumă uriaşă!” spuse artistul. Replica vizitiului a fost: “Nici vorbă, un bilet la concertul Dumneavoastră costă dublu.”. “De acord – zâmbi violonistul – sunt gata să-ţi plătesc douăzeci de franci, însă cu condiţia de a mă duce cu trăsura dumitale pe o singură roată.”. Birjarul a recunoscut faptul că Paganini avea dreptate şi s-a mulţumit doar cu un franc şi jumătate.
După falimentul “Cazinoului” în care Paganini investise fonduri substanţiale, el pleacă în 1839 la Marsilia şi apoi la Nisa. Este perioada când în jurul numelui său se construiseră mistere amintind de legenda lui Mefistofeles. O caricatură vieneză îl prezenta cu părul vâlvoi şi ochii ieşiţi din orbite, în spatele lui fiind o horă de schelete; pictorul neoclasic francez Jean Auguste Dominique Ingres îl înfăţişa cu pieptul bombat, privirea fixată în faţă, piciorul stâng scos înainte, arcuşul adus peste braţ ca o sabie, obrazul slab cu arcadele proeminente. Lucrările lui Paganini, îndeosebi Capriciile au impresionat lumea muzicienilor prin larga valorificare a efectelor armonice şi prin “pizzicato”. Inovaţiile sale de natură tehnică au fost imitate de maeştri precum Pablo Sarasate sau Eugène Ysaÿe; influenţa virtuozităţii sale s-a extins repede la muzica orchestrală şi la interpretarea pianistică, temele din Capricii inspirând mulţi compozitori printre care Franz Liszt, Robert Schumann, Johannes Brahms, Serghei Rahmaninov. Nu aş putea ignora relaţia spirituală dintre Niccolò Paganini şi George Enescu. Muzicianul român a fost un statornic admirator al titanului muzicii italiene, reuşind să pătrundă – prin studierea aprofundată a unor comentarii şi evocări ale contemporanilor săi – în felul de a gândi şi de a simţi al acestuia. În stagiunea 1915-1916 George Enescu a susţinut 16 concerte ca solist în repertoriile cărora prevăzuse multe lucrări ale lui Paganini printre care Capriciile. Théophile Gautier spunea despre Paganini: “Era un diavol şi un înger al viorii, acuzat că închisese sufletul amantei lui în sicriul sonor al instrumentului său. Era un inimitabil şi fantastic virtuoz care făcea să se creadă în puterea vrăjilor.”.
Marele muzician nu a avut, din nefericire, o plecare firească din viaţă. Deoarece Paganini fusese declarat eretic, episcopul Galvano a refuzat categoric înhumarea sa în cimitirul de la Nisa. Sicriul este depus în pivniţa casei unde a locuit şi mai târziu a fost îngropat lângă zidul unei rafinării de ulei; întrucât se considera că reziduurile uleioase ar fi avut efecte distructive asupra rămăşiţelor sale pământeşti, a fost dezgropat şi transportat în secret pe Coasta de Azur. De acolo, fiind îmbălsămat şi pus într-o cutie de zinc sigilată, a fost îmbarcat pe un vapor ce pleca în 1844 în portul Genoa; cutia este depusă în “Vila Paganini” de la Polcevera şi îngropată acolo; fiul său obţine după multe demersuri aprobarea în 1845 a unei slujbe religioase în Biserica din Parma, iar reînhumarea are loc, în sfârşit, în grădina “Vilei Grajona”, proprietate a familiei, lângă mai mulţi chiparoşi. Abia în 1876 nepotul violonistului, Attila Paganini obţine anularea de către Vatican a deciziei de erezie.
În cartea mea, citată la începutul acestui articol, mai apar trei însemnări: “Sufletul lui Paganini se înţelegea de minune cu sufletul viorii sale.”; “Am aflat că toate viorile s-ar închina – ferite de privirile oamenilor – «Sfântului Paganini».”; “La moartea lui Paganini viorile lumii au păstrat împreună un moment de reculegere.”.
Autor Dan Mihai Bârliba