Ovidiu, ultima slugă din Banat. Misterul dungii galbene

În afară de Ghiță, de la Vodafone, câți ciobani mai cunoașteți? Sunt o categorie de oameni pe lângă care timpul trece fără să lase urme și nici ei nu lasă vreun semn. Vor fi pensionari fără pensie și fără bilete în stațiuni de tratament…
Ai fost să votezi? Te duci la turul doi? Acestea sunt întrebări tâmpite pe care i le-am pus ciobanului Ovidiu. Iar el mi-a răspunsurile cum am întrebat. „Păi cum să plec eu de la oi, și ele ce fac? Și dacă m-aș duce de ce-aș vota pe unul sau pe altul, ce primesc eu de-aici? Că eu tot așa o să fiu…”
Ovidiu, cioban de câmpie, în pusta Banatului
Ovidiu este probabil unul din ultimii ciobani de câmpie. Nu mai sunt, nu mai vine nimeni la stână iar pieile și lâna stau trântite pe un gard, pot fi date și gratis, numai să vină cineva să le ia. Nu știu câți oameni sunt în țara asta, asemeni lui, care atunci când nu mai pot munci, nu-i mai țin picioarele și deci nu mai pot alerga după oi, se duc undeva unde au casa și trăiesc cât mai pot. Fără pensie, fără asigurări sociale. Trăiesc doar din ce au avut mintea (dac-au avut-o) să agonisească și din grija familiei (dac-au avut-o și pe asta) căreia i-or fi dat simbria de slugă.
Viața lui Ovidiu, cioban de câmpie, slugă cu simbrie
Ciobanul Ovidiu este venit de lângă Iași, a venit de mulți ani în Banat. S-a învățat. Se mai duce din când în când să-și mai vadă fata și nepoții. Sau să-și îngroape rudele de sânge, astă iarnă a fost s-o bage pe mamă-sa în pământ.
Vagonul în care Ovidiu, cioban dee câmpie, își petrece singurătatea. Mai are un vagon, de fapt, în total sunt două vagoane și jumătate.
Eu vorbesc cu el doar vara. Iarna, când e ziua mică și ger și bate vântul de pustă, Ovidiu, după ce-și bagă oile în țarc stă în pat și se uită-n tavan. Ascultă vuietul și din când în când mai pune un lemn pe foc, altfel ar înheța de frig. Așa e viața în vagon. A fost cioban și pe la Cluj, i-a plăcut și pe-acolo, doar că trebuia să stea în țoță. „În ce?” l-am întrebat. Iar el îmi arată un fel de cutie pusă la marginea țarcului unde intră ciobanul ca să stea cu oile. Fără sobă, fără să poată sta în picioare. Acolo intră doar el și cojocul. Ca într-o cutie de pantofi mai mari…
Și totuși, ce fel de cioban ești tu, dacă nu mergi cu oile la munte?, l-am întrebat într-o zi. Iar el, rotindu-și laba piciorului și trasând un semicerc în iarba-naltă, îmi zise: „Uite-o cât e de grasă, ce-ți mai trebuie munte? La ce să mai pleci!? Și cu cine, nu mai sunt oameni, uite și stăpânul e cu oile peste dealul ăsta! Merge el că nu găsește pe nimeni să vină…”
Așa, de la prima vedere, singura lui problemă e singurătatea. În afară de faptul că seara vine stăpânul sau femeia lui să-i aducă de mâncare, sunt zile întregi când Ovidiu nu schimbă o vorbă cu nimeni. Mint, mai vorbește în zori cu soră-sa de la Iași și o întreabă de grădină, ce mai e pe-acasă, cine și ce mai face. Apoi pleacă pe câmp.
Boata de cioban nu mai este o simplă armă împotriva lupilor sau musafirilor nepoftiți. Are încrustații pe ea, la fel ca tatuajele de pe om. Pe aceasta, Ovidiu a cumpărat-o de pe net cu 200 de lei, când banii erau bani!…
Câinii, oile și podul roman
Ovidiu, cioban de câmpie, slugă plătită cu simbrie, primise câîinii de la stăpâni. Așa că numele ce le aveau câinii nu fuseseră sarcina lui. Avea destui, chiar se chinuia să-și aducă aminte cum îi cheamă pe fiecare. Nume de oameni sau de însușiri omenești: Pintea, Nelson, Hoțul, Țiganca, Puturosul, Toflea. (Totuși, sunt niște nume de ființe vii, spun asta căci la alte stâne am găsit câini pe care-i chema Cablu, Beculeț, Buton, Ștecher…)
Cu siguranță că în rânduiala stânei, Ovidiu nici nu trebuie să-și bată capul care e numele câinelui, fiecare știe ce are de făcut. Iar oile lui, are în grijă vreo 650, se vede treaba că sunt deștepte, nu cum zicem fiecare despre cineva că-i prost ca oaia. Căci Ovidiu, când vrea să-și adune oile sau să le ducă dintr-un loc într-altul, scoate niște sunete pe care eu nu le pot reproduce. Atunci, auzindu-l, oile ridică capul se uită înspre cioban, stau puțin pe gânduri să vadă dacă au înțeles ele bine ce vrea să spună ciobanu și fac numaidecât ce le-a zis. Adică haideți aici, opriți-vă sau mergeți nu stați ca oile, că alte comenzi nu-mi închipui că există în lumea oilor!
Stăteam la podul roman și beam bere și povesteam. Ne împrietenisem în drumurie noastre care, uneori, se atingeau. El își ducea oile încolo și-ncoace, eu mergeam cu bicicleta și străbăteam pusta. Mă abăteam din drumul de pământ și mergeam spre el pe iarbă necălcată. „Care pod roman, ăsta?” Eu glumisem, este un pod pus peste un fir de apă care de cele mai multe ori e secat. Dar, mai demult, înainte de încălzirea globală, se vede treaba că a fost nevoie de acest pod, pus în pustă exact ca mingiuca roșie pe nasul unui clovn. Podul era de fapt din beton, de pe vremea CAP-ului și acum începuse să i se vadă fierul. Armătura ieșea la lumină ca niște coaste la un animal hăituit și-nfometat.
Cu Ovidiu, la povești pe podul „roman”, cu oile în spate…
Cum vânează vulpile
Ce, și vulpile atacă oile!? Îl stârnesc să povestească. „Daaaa, păi cum! Uite de-asta nu pot să plec acum de lângă ele, că am trei oi cu miei fătați. Și vulpea atât așteaptă, să nu băgăm de seamă. Că uneori câinii dorm, să-i ia dracu! Și dacă mielu dorame și vine vulpea, haț de grumaz!”
Măi dă-o-ncolo, zic eu, dar și câinii și oile, toată lumea doarme, nimeni nu face nimic, stă așa să vină vulpea la miel!? „Eh, nuu, câinii cum simt cum se duc la vulpe s-o rupă, dar ți-am zis, mai dorm și ei, dracu să-i ia! Iar oile, nici ele nu stau întotdeauna, oaia o rupe la fugă dacă vine vulpea! Sau mai sunt oi care dau cu capul în vulpe, apără mielul, dar nu știi niciodată ce fel de oaie o fătat mielul ăla, și de ce s-aștept să văd dacă scapă mielul de vulpe!? Da mai dă-o dracu…”
Rândunicile și iepurii
N-am să stau prea mult că vreau să ajung în drumul Bencecului, apoi trec pe la silozuri și mă duc spre casă, înspre Timișoara, i-am zis. M-am uitat pe internet și am văzut că n-o să plouă… „Eu aș spune să te grăbești, zice, dacă vrei să treci pe la italian, că o să vină ploaia! Eu nu mă uit pe internet da-mi spun rândunicile că vine ploaia! Le vezi? Zboară pe jos, uite-le cum vin din norii ăia negri! O să plouă, dar tu faci cum vrei, poți rămîne și la mine-n vagon!”
Cățeaua de ciobănesc pe nume Țiganca
Pedalez. Gonesc. De lângă mine, stârniți de roțile și praful bicicletei sar fazanii cloncănind. Unii-mi mai trec prin față, ies dintr-un lan și intră-n altul. Iepurii sunt proști. Îi văd în fața mea cum aleargă, aleargă și la un monent dat țuști în stânga sau în dreapta. Probabil nu mai știu pe unde trebuie să meargă. Sau se ascund în urmele de tractor din lan, acolo unde grâul este călcat de roți. Aproape că trec pe lângă ei și-i văd cum tremură.
Sau, pe iepuri, îi văd de la vreo 50 de metri stau și se uită la mine ca tâmpiții. Dac-aș avea o pușcă m-aș distra cu ei! Mi-aduc aminte că odată, când într-o parte aveam o pădurice, un iepure chiar a fugit spre mine. Alerga pe drumul de pământ și când, în sfârșit, și-a dat seama că sunt dușmanul lui, că sunt om, brusc a cotit spre pădurice. Însă, din viteză, a intrat direct într-un copăcel. S-a auzit trosc și nenorocitul s-a ridicat după două secunde, cred că era încă amețit atunci când a luat-o printre copăcei și lăstăriș. Da, iepurii sunt proști, cred că și chiori…
Enigma dungii galbene
De când calc pusta cu roțile bicicletei, n-am văzut niciodată culori ca în acest an. În marginea unor lanuri a apărut un fel de manșetă galbenă. Ca o iarbă pârjolită, ca o cultură de grâu sau de orz sau de secară calamitată. De parcă o mână uriașă ar fi venit cu un arzător uriaș și, de sus de undeva, fix de doi metri, fix de un metru și ceva, dar fix-fix pe toată lungimea holdei, a ars tot. Frunzele erau îngălbenite! Contrastul între galben, verde și azurul cerului este unic.
Dunga galbenă dintre culturile de grâu și secară
Coloristic vorbind, un spectacolul deosebit.
Ovidiu, ciobanul din câmpie mi-a lămurit misterul. „Păi nu-i nicio vrajă, că niște nemți or arendat pământul și din greșeală au însămânțat mai mult decât în contract. Și ca să nu ia mai mult decât i se cuvine or erbicidat. Au calculat ei câtă producție, câtă suprafață, ce știu eu, dar au ajuns la conluzia că să erbicideze așa, o bandă lată de nu știu cât și lingă de nu știu cât. Ca să ia numai ce li se cuvine. Neamțul e neamț, parcă nu știi!?” Da, concluzia a fost că nici unde-s mulți nemțălăi nu-i bine, cel puțin la noi, în România, că se strică și nemții nu mai sunt nemți…
Bun. Ziua mea de bicicletă s-a terminat. Am ajuns acasă, am deschis ușa exact la timp, exact când a început ploaia vestită de rândunicile lui Ovidiu, ciobanul de câmpie, ultima slugă din Banat…

Citeste mai mult