Într-un oraș de peste 14 milioane de locuitori, unde claxoanele nu se opresc niciodată, iar aerul vibrează de motoare și voci, există locuri unde zgomotul moare brusc. Sunt spații în care timpul pare suspendat, iar istoria apasă greu pe fiecare pas. Manila, una dintre cele mai aglomerate metropole ale Asiei, ascunde două astfel de locuri care vorbesc despre oroarea, sacrificiul și moartea celui de-al Doilea Război Mondial.
Primul este Cimitirul American din Manila – cel mai mare cimitir individual dedicat victimelor americane ale războiului. După ce treci de porți, traficul dispare ca prin farmec. Rânduri nesfârșite de cruci albe și stele ale lui David se întind pe dealuri line, pe 60 de hectare de iarbă perfect tunsă. Sunt 17.111 morminte. Fiecare reprezintă o viață curmată între 1941 și 1945, în luptele sângeroase din Pacific.
Crucea albă din Fort Santiago, Manila
Deasupra acestui câmp tăcut al morții se ridică un memorial circular. Pe pereții săi sunt săpate 36.286 de nume – soldați dispăruți ale căror trupuri nu au fost găsite niciodată. Aproape 3.000 dintre morminte aparțin unor „soldați necunoscuți”, marcați cu inscripția tulburătoare: „Un camarad de arme cunoscut doar de Dumnezeu”.
Printre ei se află și soldatul de clasa întâi Alfred Davenport, un tânăr de culoare din Carolina de Nord, mort la doar 20 de ani, rănit în luptele din Insulele Solomon, potrivit CNN. A luptat într-o unitate segregată, dar în moarte nu mai există segregare: este îngropat alături de camarazi de toate rasele, religiile și naționalitățile.
Cimitirul este și o lecție de istorie în piatră și mozaic
Mai sus, pe plăcile memorialului Marinei SUA, se află cinci nume scrise unul lângă altul: George, Francis, Joseph, Madison și Albert Sullivan. Cei cinci frați au murit împreună, în 1942, când crucișătorul USS Juneau a fost scufundat de o torpilă japoneză. Este cea mai mare pierdere suferită vreodată de o singură familie în istoria militară americană. Sub acest pământ se află și 21 de perechi de frați, îngropați umăr la umăr, ca și cum moartea ar fi refuzat să-i despartă.
Cimitirul este și o lecție de istorie în piatră și mozaic. Hărți colorate descriu bătălii precum Midway, Guadalcanal sau campaniile submarinelor americane. Într-un centru modern pentru vizitatori, exponate și fotografii spun povestea unui război care a înghițit continente.
Temnițele morții
La aproximativ 14 kilometri distanță, dar uneori la o oră de mers prin traficul infernal, se află Fort Santiago. Construit de spanioli în secolul al XVI-lea, fortul a devenit în 1945 scena uneia dintre cele mai sinistre crime de război din Filipine.
La intrarea în temnițele de sub meterezele sale, o cruce albă marchează o groapă comună. Inscripția spune sec: „Aici se află aproximativ 600 de filipinezi și americani uciși în februarie 1945”. După Bătălia de la Manila, trupurile lor au fost găsite îngrămădite, moarte de foame și sufocare, lăsate intenționat să piară de trupele japoneze.
Astăzi, școlari în uniforme intră în tăcere în aceste celule joase și umede. În interior, afișe și statui redau scenele groazei: oameni îngrămădiți, fără aer, fără hrană, fără speranță. Chiar și ca vizitator, după câteva minute, simți nevoia să ieși la lumină. Zidurile par să respire moarte.
Există și povești despre umbre, șoapte și atingeri inexplicabile. Unii spun că spiritul lui Jose Rizal, eroul național filipinez executat aici în 1896, încă veghează locul. Alții cred că sufletele celor 600 nu au plecat niciodată.
Nu departe, în cartierul fortificat Intramuros, se află monumentul „Memorare Manila 1945”, dedicat celor 100.000 de civili uciși în luptele pentru oraș. O placă enumeră 36 de locuri ale masacrelor japoneze. Manila devine astfel o hartă a suferinței.
Poate că aceste locuri nu sunt cu adevărat bântuite. Dar sunt încărcate de o prezență greu de definit. Între crucile albe și temnițele de piatră, războiul nu pare încheiat. Doar tăcut.
Citește și: Educația, un lux pentru copiii din satele României