„Ne-au mitraliat cu gloanțe.” Mărturia Rodicăi Farcău despre 18 decembrie 1989 și ordinul „Radu cel Frumos”

Timișoara, 18 decembrie 1989. Ziua în care s-a încercat ștergerea urmelor Revoluției.
După violențele din 16 și 17 decembrie 1989, Timișoara a intrat, pe 18 decembrie, într-o stare de blocaj total. Orașul era păzit de Armată, Miliție și Securitate. Transportul public era oprit, fabricile erau închise, iar spitalele erau strict controlate.
Pe străzi era liniște. În spatele acestei liniști se luau însă decizii care aveau să coste vieți.
Timișoara, 18 decembrie 1989. Tineri pe scările Catedralei Mitropolitane
În acele zile, autoritățile comuniste au pus în aplicare un ordin cunoscut sub numele de „Radu cel Frumos”, prin care se urmărea reprimarea protestelor și eliminarea celor considerați „rebeli”. Mariana Rodica Farcău, revoluționară timișoreancă, își amintește ce a trăit atunci. A fost una dintre persoanele rănite în timpul represiunii.
„Fac parte dintr-o familie cu opt copii, refugiați cândva, demult, din Ardeal, în Timișoara pentru a se salva de comunismul rebel de atunci, dar și să evoluăm la școală. Locuiam în Timișoara în 1989 când a izbucnit revoluția. Toți 8 am ieșit în Piața Maria, iar pe data de 16 și 17 armata română, securitatea, gărzile ne-au înconjurat și au primit un ordin care purta numele de Radu cel Frumos.”, a povestit Mariana Rodica Farcău.
Rodica Mariana Farcău, la 36 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989
Potrivit Marianei Farcău, acest ordin prevedea arestarea, executarea sau dispariția celor care au participat la protestele din primele zile ale Revoluției.
În 18 decembrie, informațiile care circulau în oraș erau alarmante. Cei arestați urmau să fie eliminați pentru ca regimul să poată nega crimele.
„Radu cel Frumos era acțiunea în care Ceaușescu și Elena au comandat executarea, arestarea și dispariția rebelilor de la Timișoara care au făcut revolta de la Timișoara în 15, 16 și 17, apoi, după o săptămână de asediu a orașului Timișoara, când noi luptam cu piepturile goale în fața tunurilor armatei române și a mitralierelor, au venit cei din țară și s-au răsculat și ei, transformându-se revolta populară în revoluție, confiscată apoi de Iliescu.
În acele evenimente, eu, împreună cu cei șapte frați, am aflat informația că toți studenții și revoluționarii arestați în Timișoara, închiși ca sardelele în pușcăria de pe Popa Șapcă din Timișoara, urmează să fie împușcați, arși la Crematoriul Cenușa din București, aruncați, iar apoi, poliția să spună că au trecut granița și nu pot fi identificați.”, a mai spus Mariana Farcău.
În fața acestui pericol, Mariana și alți timișoreni au ieșit din nou în stradă, deși știau ce riscă: „Când am aflat acest lucru, am mers în Piața Victoriei din Timișoara și am adunat mai mulți oameni, ne-am dus la sediul securității și al pușcăriei să-i eliberăm. În lupta de eliberare care s-a produs și au fost eliberați, arestații n-au mai fost împușcați, au fost salvați. Dar în acea luptă, eu, Vasile și Liliana Farcău, am fost răniți, împușcați de mitralierele armatei române.”
Mariana Farcău a fost dusă la spital în stare gravă, cu două gloanțe în corp. Acolo, pe 18 decembrie, a trecut printr-un moment care i-ar fi putut fi fatal. Răniții au fost scoși din saloane și duși spre morgă, sub pretextul unor interogatorii. Mulți au fost împușcați. Mariana Farcău a fost și ea luată. Crezută moartă după ce a intrat în comă, a fost lăsată alături de cadavrele care urmau să fie transportate la crematoriul Cenușa din București, în cadrul unei operațiuni secrete. A fost salvată în ultimul moment de doi angajați ai spitalului, care au observat că încă mai trăia.
„Mi-a fost frică, dar atunci știam că trebuie să îmi omoare frații închiși, arestați, și ca să nu-i omoare, am trecut peste cordonul de armată și atunci ne-au mitraliat gloanțe, dum-dum. De atunci am rămas cu handicap eu și mulți alții care au fost uitați.”, a mai spus Mariana Farcău.
În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, zeci de trupuri ale victimelor Revoluției de la Timișoara au fost transportate în secret la București și incinerate, pentru ca urmele crimelor să dispară.
„Astăzi, la 36 de ani de la Revoluție, revin și vă spun că mai sunt în Timișoara și în România oameni împușcați, rămași în viață și să nu-i uitați. Cei care cunoașteți acești răniți, cu handicap, și mamele care și-au îngropat copiii și soțiile care au rămas fără soț, amintiți-i și căutați-i voi toți.”

Citeste mai mult