Sunt oameni care visează că zboară. Alții visează că ajung goi la școală, că pierd trenul sau că sunt strigați din catalog, scoși la tablă și ascultați la o materie la care nu au învățat deloc. Eu, relativ des dacă e să fiu onest, visez că sunt din nou copil și stau în fața unui telefon public portocaliu.
Mă ridic pe vârfuri, întind mâna peste carcasa rece și prăfuită, pipăi cu vârfurile degetelor zona aceea magică de deasupra aparatului și, dintr-odată, simt ceva sub palmă. Nu una. Nu două. Șapte cartele telefonice. Toate diferite. Toate lipsă din colecția mea.
Mă trezesc din vis, de obicei, cu o bucurie absurdă, urmată imediat de o dezamăgire la fel de absurdă. Asta nu doar pentru ca cele șapte cartele „găsite” au fost in imaginarul meu, ci si pentru ca nu mai există nici telefonul și nici copilul de un metru și-un șnițel care credea că lumea poate fi cucerită cu un clasor, câteva dubluri și răbdarea de a pipăi toate telefoanele publice ce-i ies in cale.
Pe vremea când prestigiul încăpea într-o cutie de pantofi
Dar, înainte să ajungem la telefoane, trebuie spus un lucru: fiecare generație a avut propriile ei nebunii.
Astăzi, copiii au challenge-uri pe rețele sociale, meme-uri, gaming, TikTok, skin-uri, rank-uri, servere, like-uri și tot felul de forme digitale prin care își câștigă, măcar pentru câteva minute, un loc în ierarhia invizibilă a grupului. Pe vremea mea, în primul deceniu de capitalism românesc, adică în anii în care piața mirosea a gumă Turbo, a dozator TEC și a plastic chinezesc proaspăt desfăcut, lucrurile stăteau altfel.
Atunci, te afirmai altfel.
Puteai să fii bun la fotbal. Puteai să alergi repede. Puteai să ai bicicletă „de munte”, așa-numitul mountain bike, chiar dacă muntele cel mai de seamă era bordura din fața blocului. Puteai să ai jocuri pe televizor, cu casete galbene, sau un văr mai mare care știa să instaleze FIFA pe calculator. Dar mai exista o categorie aparte de prestigiu, poate mai discretă, dar foarte respectată în microsocietatea scării de bloc: colecționarul.
Copilul care avea ceva ce ceilalți nu aveau
Nu neapărat ceva valoros în sens financiar. Nu vorbim despre Sotheby’s, alte case de licitații „exotice” sau mănuși albe. Vorbim despre lucruri mici, colorate, lucioase, uneori lipicioase, uneori mototolite, care încăpeau într-un sertar, într-o cutie de pantofi sau într-un clasor ținut cu sfințenie în biblioteca ce, pe atunci, ocupa un întreg perete. Dar, pentru noi, acele obiecte aveau greutate. Aveau istorie. Aveau putere socială.
O bună parte a „generației Cartoon Network” a moștenit de la părinți microbul colecționatului, bine crescut în perioada comunismului. Înainte de ’89, pe fondul lipsei de divertisment, al izolării și al unei vieți publice controlate până la sufocare, oamenii colecționau ce puteau: timbre, bancnote, monede, cărți poștale, fanioane, reviste, surprize, insigne.
Nu era doar pasiune. Era și evadare. Era o formă de ordine într-o lume săracă în opțiuni. Era o fereastră mică spre altundeva. O carte poștală putea fi mai mult decât o imagine. Un timbru putea fi mai mult decât hârtie zimțată. O bancnotă străină, chiar și una fără cine știe ce valoare numismatică, părea o dovadă că lumea era mai mare decât cartierul sau „micro-ul” în care ai copilărit, orașul natal, alimentara de la colț de bloc și televizorul cu două ore de program.
Noi, copiii anilor ’90, am preluat această febră, dar am dus-o în direcții mai colorate și mai haotice. Colecționam orice!
Cartonașe lenticulare din cornurile Chipicao. Șervețele. Abțibilduri cu Pokemon. Surprize din guma Turbo. Capace. Ambalaje. Reviste. Postere. Tot ce putea fi strâns, schimbat, arătat, comparat și, eventual, folosit ca motiv de ceartă cu alt copil.
– Îți dau astea două abțibilduri Turbo pentru Chipicao-ul număru’ 38.
– Nu, mă, că ăsta e dublură, nu vezi?
– Ba nu e dublură, că ăsta are altă nuanță. Tu nu vezi!
– Hai, mă, lasă vrăjeala.
Cam așa funcționa economia de piață la scara D a blocului bunicilor mei, acolo unde îmi petreceam vacanțele.
În comunism, unele colecții aveau și au rămas cu valoare reală: timbre rare, bancnote, monede, cărți poștale vechi. În schimb, noi strângeam lucruri mult mai accesibile. Lucruri care nu cereau investiții mari, ci atenție, noroc și un pic de tupeu. Gicuț de la scara 4 putea ajunge, fără prea mare efort financiar, să aibă o colecție care să-i facă pe toți puștanii din fața blocului să spună, cu invidie prost mascată:
– Mamă, câte are ăsta!
Sigur, timpul a fost nemilos cu multe dintre acele comori. Unele nu au trecut testul timpului și al colecționatului serios. Au rămas doar obiecte ale nostalgiei, bune de scos la lumină pe Facebook, în postări cu „cine își mai amintește?”. Dar a existat un fenomen aparte care, pentru o vreme, a fost mai mult decât o joacă de copii.
A prins la copii, la adolescenți și la adulți deopotrivă. A făcut schimburile mai tensionate, colecțiile mai serioase și târgurile mai interesante. A creat mici obsesii, mici rivalități și mici piețe paralele. Unii chiar plăteau bani buni pentru piesele care le lipseau.
Bucățile de plastic care au înnebunit o generație
Vorbesc despre cartelele telefonice Romtelecom.
Da, acele bucăți subțiri de plastic care îți permiteau să suni de la telefoanele publice portocalii. Acele obiecte care astăzi par la fel de îndepărtate ca dischetele, casetele audio sau obiceiul de a reține numărul de telefon al cuiva drag pe de rost.
Cartelele telefonice au fost testate pentru prima dată în România în 1993, anul în care am apărut și eu pe lume. Cele destinate consumatorului de rând au venit ceva mai târziu, prin 1995. Inițial, erau simple instrumente de comunicare. Cumpărai o cartelă, sunai, consumai creditul, o aruncai sau o lăsai pe telefon.
Doar că oamenii au început, încet-încet, să observe ceva: cartelele nu arătau toate la fel.
Unele aveau imagini cu orașe. Altele cu mănăstiri, flori, picturi, reclame, evenimente, sărbători, personalități, animale, peisaje, campanii. Unele erau comune. Altele apăreau mai rar. Unele aveau tiraje mici. Altele deveneau, aproape fără să-ți dai seama, trofee.
Așa s-a născut colecționarea lor. Spontan. Fără strategie de marketing, fără comunități online, fără grupuri de Facebook. Doar din ochiul atent al omului care a observat că un obiect banal poate deveni interesant dacă există în destule variante.
Paradoxal, tocmai progresul tehnologic le-a dat farmecul, iar apoi tot el le-a îngropat. Telefonia mobilă le-a făcut inutile; cabinele au dispărut, Romtelecom a devenit istorie, iar cartelele au rămas într-o zonă ciudată…: prea recente ca să fie antichități, prea vechi ca să mai fie utile, prea personale ca să le arunci!
Astăzi, valoarea lor a căzut cam ca prețul acțiunilor IPROEB în primul deceniu al noului mileniu. Totuși, mai există încă o mână de oameni care nu au dat uitării acest hobby și care încă știu ce înseamnă o cartelă rară, un tiraj mic sau o piesă lipsă dintr-o serie.
Eu am intrat în lumea asta fără să-mi dau seama că intru într-o lume.
Îmi amintesc perfect momentul în care a început totul. Era o aventură nouă, pe cont propriu, fără vreun „boost” primit de la tata, așa cum se întâmplase cu vechile lui colecții de monede, bancnote sau fanioane. De data asta nu moșteneam nimic. Nu primeam o cutie gata făcută, cu istorie și explicații. Porneam de la zero. Ceea ce, pentru un copil, e cea mai frumoasă formă de independență.
Câțiva amici de la blocul bunicii mele începuseră deja să strângă. Fenomenul mă intriga. Deși, sincer să fiu, cred că la început nu pasiunea pentru design îi mâna în luptă. Mai degrabă faptul că multe cartele lăsate de izbeliște de utilizatori mai aveau un rest minuscul de credit. Suficient cât să suni la un număr aleatoriu și să întrebi, cu seriozitatea absolută a copilăriei:
– Alo, vă merge frigiderul?
– Da.
– Păi, fugiți după el să nu ajungă prea departe.
După care închideai, râdeai cu ceilalți și te simțeai pentru treizeci de secunde ca un geniu al comediei telecomunicațiilor anonime.
Ca în orice dependență respectabilă, prima „doză” a fost gratis
Momentul meu fondator s-a petrecut la ziua de naștere a unuia dintre nașii mei. Nu mai rețin exact dacă era ziua nașei sau a nașului. Ce însă rețin perfect este gestul fiului acestora, la vremea aceea un puștan mai mare cu vreo șase ani decât mine, proaspăt intrat în ciclul gimnazial. Pentru mine el era deja din altă ligă. Era cool. Juca jocuri pe PC „în LAN” cu vecinii de bloc, expresie care, la vremea aceea, suna aproape ca o inițiere într-o societate secretă. În plus, avea începută și o mică colecție de cartele telefonice.
Nu țin minte să-l fi înnebunit la cap chiar atunci să-mi dea vreuna. Probabil încă nu eram suficient de curajos. Dar în ziua aceea m-a cadorisit cu vreo 15 dubluri. Pentru el, probabil erau resturi. Mizilicuri. Pentru mine, au fost începutul unei cariere.
Mai târziu, după ce am prins gustul acestei mici obsesii, lucrurile s-au schimbat. De fiecare dată când îl vedeam, îl rugam, mai mult sau mai puțin discret, să scoată colecția „la înaintare”, să o revizualizez. Sau, și mai bine, să mi-o dea mie cu totul. Vă dați seama ce impact avusese asupra mea acea primă întâlnire cu lumea cartelelor, dacă, în căpșorul meu de copil, rămăseseră întipărite imaginile tuturor cartelelor pe care le văzusem la el o singură dată, cu luni bune în urmă? Știam că are acolo câteva cartele vechi, cu tiraj mic, care îmi lipseau și care, pe măsură ce anii treceau, deveneau tot mai greu de găsit.
Nu a mai scos niciodată colecția la lumină.
Am văzut-o o singură dată. În ziua cu pricina. Prima și ultima dată.
Așa a început goana după cartele și lunga mea „relație amoroasă„ cu telefoanele publice portocalii Romtelecom.
Pe lângă schimburile clasice și varianta cu „banul jos”, mai exista o singură metodă reală de a pune mâna pe cartele. Și spun „a pune mâna” la propriu.
Nu eram niciunul suficient de nebun încât să dăm 50.000 de lei pe o cartelă nouă. Suma respectivă depășeau cu lejeritate „banii de buzunar” alocați unei luni întregi. Așa că baza era alta: utilizatorii telefoanelor publice. Oamenii cumpărau cartele, sunau, consumau creditul sau îl lăsau aproape consumat, apoi abandonau cartela pe telefon.
Iar noi apăream.
Vânători. Culegători. Arheologi ai plasticului românesc cu cip. Dacă astăzi vezi pe National Geographic sau History Channel tot felul de pasionați care cotrobăie prin hambare, poduri, colecții uitate și depozite prăfuite în căutarea unor comori pierdute, cam așa ne simțeam și noi când ocheam un telefon public. Doar că, în loc de relicve antice, căutam cartele Romtelecom. Iar în loc de pensule fine și mănuși de protecție, aveam mâini mici, murdare și o speranță disproporționată.
Nu exagerez când spun că am mângâiat telefoane publice mai mult decât am mângâiat oameni dragi, gagici și animale de casă la un loc, în viața asta și, probabil, în alte zece vieți viitoare.
La înălțimea mea de atunci, adică „un metru și-un șnițel”, nu puteai vedea dacă pe carcasa telefonului se afla vreo cartelă. Trebuia să verifici tactil. Te ridicai pe vârfuri, întindeai mâna și pipăiai suprafața de sus, cu speranța unui miner care simte că mai are un centimetru până la filon.
De cele mai multe ori, realitatea era mai puțin poetică.
Mă alegeam cu o mână plină de praf. Cu o gumă mestecată lipită de degete. Cu cine știe ce firimituri suspecte. Uneori chiar cu câte un „500 de lei cu eclipsa”, care, în alte condiții, poate m-ar fi bucurat, dar nu atunci. Eu nu căutam bani. Nu căutam gumă. Și cu siguranță nu căutam praf istoric de pe infrastructura publică de telecomunicații.
Eu căutam o piesă nouă pentru colecție.
Era un adevărat „treasure hunt”. Doar că, în loc de hartă, aveai orașul. În loc de comoară, o cartelă uzată. Iar în loc de pirați, pensionari care vorbeau tare la telefon, turiști grăbiți și copii ca tine, care puteau oricând să ajungă înaintea ta.
Pelerinaj la Mecca telefoanelor publice
Existau însă locuri speciale. Zone binecuvântate. Adevărate locuri de pelerinaj pentru vânătorii de cartele telefonice.
În Bistrița, rata de succes era decentă, dar limitată. Știai locațiile telefoanelor ca pe „Tatăl Nostru”: la Lamă, la fântâna de la Han, pe pasajul de bloc de la intersecția Năsăudului cu Andrei Mureșanu, în spate la Biasicom. Le verificai. Le treceai în revistă. Uneori găseai ceva, alteori nimic. Dar adevărata abundență apărea în locurile în care ajungeam, de regulă, o singură dată pe an: stațiunile turistice.
La mare, la munte, la Felix… nu conta.
Acolo era raiul.
Majoritatea turiștilor foloseau cartele telefonice. Prea puțini aveau mobil, iar dacă aveau, nu toți își permiteau să sune oricând, oricum. În plus, încă exista obiceiul acela frumos, de graniță între vechi și nou, în care nu mai trimiteai neapărat o „vedere”, dar nici nu dispăruse complet nevoia de a anunța familia că ai ajuns cu bine.
Sunai de la telefonul public.
– Am ajuns.
– Cum e vremea?
– E bine.
– Aveți apă caldă?
– Deocamdată, da.
După care cartela rămânea, uneori, pe aparat.
Să nu vă spun câte telefoane erau în stațiuni. Pe lângă cele împrăștiate pe alei, la hoteluri sau prin zonele circulate, existau oficiile poștale. Acolo era centrul universului! Telefoane frumos înșirate, unul lângă altul, în cabine mari, albastre, ca niște cabine electorale în care oamenii își votau dorul de casă.
Pentru mine, imaginea respectivă era raiul pe pământ.
Ani la rând mi-am înnebunit mătușa și unchiul, care de regulă mă luau cu ei în concediu. În timp ce alți copii voiau porumb fiert, înghețată la cornet sau o tură în vreun ringhișpil „deloc suspicios de ruginit”, eu aveam constant o întrebare simplă:
– Nu mergem puțin până la telefoane?
Nu știu cât de normal li se părea. Probabil nu foarte. Dar m-au suportat eroic.
Apoi, inevitabil, a venit faza a doua a pasiunii: perioada în care devenea tot mai greu să găsești ceva nou. La început orice cartelă era bună. Apoi începeai să ai dubluri. Apoi dubluri la dubluri. Apoi un teanc de cartele pe care nu le mai voia nimeni, pentru că le aveau toți. Atunci colecționarul naiv devenea colecționar strategic.
Începeai să urmărești serii. Să ții minte modele. Să știi care sunt rare. Să refuzi schimburi proaste. Să accepți schimburi doar dacă primeai două pentru una. Să simți, cu o precizie aproape economică, când cineva încearcă să te păcălească.
Și, bineînțeles, începeau târguielile.
Că veni vorba de târg, în Bistrița exista un mic târg, mai mult numismatic și filatelic, organizat în fiecare an odată cu zilele municipiului, pe terasa Casei de Cultură din „Parcul Mare”. Pentru alții, poate era doar un loc cu monede, timbre, insigne, bancnote și domni serioși care se uitau atent la obiecte mici. Pentru mine, era bursă, muzeu, piață neagră și parc de distracții… toate la un loc.
Mă ducea tata.
De fiecare dată mergeam cu banii de pușculiță după mine, dar aproape invariabil primeam și un bonus pe cheltuiala lui. Câteva exemplare lipsă. Câte o mică investiție în educația sentimentală a copilului.
Apoi venea replica spusă conspirativ, cu complicitatea aceea tată-fiu, ce valorează mai mult decât orice cartelă rară:
– Șșș… să nu-i mai zici lui maică-ta de asta.
Normal că nu-i ziceam. La 10 ani aveam onoare de colecționar deja.
Ce rămâne după ce dispare obsesia
Sunt multe lucruri care rămân nepovestite din mania mea pentru cartele telefonice. Schimburi memorabile. Schimburi în care „am fost prostit”. Schimburi în care, trebuie să recunosc, am ieșit eu categoric mai avantajat. Bucuria de a găsi o piesă lipsă. Dezamăgirea de a afla că una pe care o credeai rară era, de fapt, comună. Mândria cu care îmi aranjam colecția în clasor. Grija aproape absurdă cu care le ordonam cronologic, ca și cum aș fi pus ordine într-o mică istorie paralelă a României postdecembriste.
La un moment dat, însă, pe la începutul liceului, pasiunea s-a stins. Nu brusc. Nu dramatic. Pur și simplu au apărut alte preocupări. Alte obsesii. Alte forme de afirmare. Nu m-am mai documentat temeinic despre piață, nu am mai mers la târguri, nu am mai căutat piese rare. Telefoanele publice au început să dispară și ele, mai întâi din atenția mea, apoi din oraș, apoi de pe fața pământului.
Colecția a rămas.
Frumos așezată într-un clasor. Ordonată. Cuminte. Tăcută. Ca un tribut discret adus unei pasiuni pe care nu o mai practici, dar pe care totuși nu te înduri să o declari moartă și să soliciți certificatul de deces.
Stă undeva în muzeul meu personal din apartamentul 28, alături de alte obiecte care, pentru altcineva, poate nu valorează mare lucru. Dar pentru mine, fiecare are o poveste. Fiecare e o ușă mică spre o vârstă în care bucuriile erau simple, dar intense. În care o cartelă găsită pe un telefon public putea face diferența dintre o zi oarecare și una memorabilă. În care un copil putea pleca la plimbare prin oraș nu ca să ajungă undeva, ci ca să verifice dacă nu cumva, pe vreun aparat portocaliu, îl așteaptă norocul.
Și poate de aceea încă visez, câteodată, același vis.
Sunt mic. Sunt în fața unui telefon public. Mă ridic pe vârfuri. Îmi trec mâna peste carcasa portocalie. Simt praful. Simt metalul rece. Apoi, dintr-odată, simt muchia subțire a unei cartele.
O trag jos.
Apoi încă una.
Și încă una.
Șapte cartele. Toate lipsă din colecția mea.
Iar pentru câteva secunde, înainte să mă trezesc, sunt din nou cel mai fericit colecționar din mica și frumoasa Bistrița.
Tibi Titieni
Citeste mai mult