• Dovezi greu de combătut arată că pe Terra a existat un război nuclear cu mii de ani înaintea erei noastre
Dacă ar fi întrebaţi când a fost folosită pentru prima oară, în istoria umanităţii, arma nucleară într-un conflict armat, majoritatea oamenilor ar răspunde fără nici cea mai mică urmă de îndoială: în 6 august 1945, când bombardierul american Enola Gay a aruncat bomba atomică la Hiroshima. Din punctul de vedere al datelor istorice oficiale şi recunoscute, acesta ar fi răspunsul corect. Numai că, în ultimul timp, istoria dă înapoi din ce în ce mai des în faţa unor dovezi incontestabile ale faptului că un război atomic a avut loc la un moment dat pe Pământ. În Mahabharata, grandiosul poem epic al Indiei vechi, chiar sunt descrise episoade ale unui război nuclear.
Testul atomic Trinity, ilustrat în blockbusterul Oppenheimer, a provocat o explozie uriașă în zorii zilei de 16 iulie 1945, acoperind sudul New Mexico cu cenușă radioactivă
Plăcuța comemorativă care marchează prima bombă atomică, pe locul unde a fost Poligonul de Testare Trinity
Muntele Morţilor
Există multe locuri pe Pământ ce par a fi fost distruse de o explozie nucleară, dar cel mai uimitor dintre toate este Mohenjo Daro („Muntele Morţilor“), oraş antic ale cărui ruine au fost descoperite în al treilea deceniu al secolului trecut. Situat, astăzi, pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-un ansamblu de aşezări aparţinând aşa-numitei civilizaţii Harappa, cunoscută şi sub numele de civilizaţia Văii Indusului. Unul dintre cei care şi-au dedicat viaţa studierii acestor ruine este englezul David W. Davenport, care, după 12 ani de cercetări, a publicat, în 1979, o carte cu titlul „Distrugere Atomică – 2000 i.Hr.“, volumul fiind construit pe ipoteza că Mohenjo Daro nu a căzut în ruină cu trecerea timpului, ci sfârşitul său a fost consecinţa unei deflagraţii nucleare.
Privelişte macabră
Povestea extraordinară a Muntelui Morţilor porneşte de la descoperirea primelor ruine şi arată că, o dată cu scoaterea la lumină a vestigiilor vechii aşezări, arheologii s-au pomenit în faţa unui crater cu un diametru de aproape 50 de metri, în interiorul căruia totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat ca şi cum ar fi fost pârjolit de o temperatură uriaşă. La marginea acestui crater, cărămizile sunt topite şi sudate între ele pe partea dinspre locul presupusului impact. Cercetătorii exclud din start posibilitatea ca zona să fi fost pârjolită de erupţia unui vulcan, întrucât nu există nici unul în apropiere.
Sute de schelete
Zona devastată se întinde pe o arie având diametrul de trei kilometri. La tot pasul se întâlnesc pietre negre, bucăţi diforme dintr-un soi de piatră care au dat mult de gândit arheologilor, până când s-a descoperit că e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele într-altele, probabil în urma supunerii la aceeaşi uriaşă temperatură. Atunci când excavaţiile au ajuns la nivelul străzilor, arheologii s-au confruntat cu o privelişte macabră. În poziţii care dintre care mai stranii, au fost găsite sute de schelete.
Unii cercetători au speculat că scheletele găsite în ruinele orașului Mohenjo au fost topite de o explozie nucleară preistorică
Civilizaţie avansată
Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sunt nicidecum singulare. Aceleaşi scene apocaliptice se întâlnesc şi în orașul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au găsit schelete pe străzi. Săpăturile arheologice le-au permis cercetătorilor să afirme că civilizaţia Harappa era foarte avansată. Oraşele din regiune sunt construite după un plan riguros, cu străzi drepte ce se întretaie perpendicular. Casele au sofisticate sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi întâlnite în prezent în multe oraşe ale Indiei şi Pakistanului. Cine au fost însă întemeietorii acestor oraşe, nu se ştie.
Nivel ridicat de radioactivitate
În comunitatea ştiinţifică există o nesfârşită dezbatere privind vechimea civilizaţiei Harappa. Metodele tradiţionale cu radio-carbon au arătat că ruinele datează cam din anul 2500 î.Hr., dar, luând în calcul efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte mare. Unii autori avansează ideea că războiul nuclear care a distrus aceste civilizaţii a avut loc acum 8.000 – 12.000 de ani. Cazul a fost studiat în secolul trecut de mai mulţi savanţi sovietici, care au descoperit că scheletele au un nivel ridicat de radioactivitate. Într-una din aceste locaţii a fost găsit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50 de ori mai mare decât cel normal.
O altă mărturie
Un strat de cenuşă radioactivă a fost descoperit şi în apropierea oraşului Rajasthan din India, unde, din această cauză, proiectul de construire a unui nou cartier a fost suspendat. De altfel, oraşul în sine are o nedorită faimă în ceea ce priveşte incidenţa cazurilor de cancer şi de copii ce vin pe lume cu diverse malformaţii. O altă mărturie peste timp a unui război nuclear în India antică este uriaşul crater Lonar, situat la câteva sute de kilometri de Bombay şi având un diametru de 2.154 de metri. În întreaga zonă nu există nici un fel de resturi ale vreunui meteorit şi, potrivit savanţilor, Lonar este singurul crater într-un strat de bazalt, roca fiind supusă unui şoc intens, cu o presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, în stare să modifice însăşi structura sa. Semne ale unui război devastator din antichitate pot fi întâlnite şi în alte colţuri ale lumii, printre care enigmaticul deşert de sticlă libian, situat în apropierea platoului Saad.
Sticla verde
Când prima bombă atomică a zilelor noastre a explodat în New Mexico, din cauza căldurii extraordinare, nisipul deşertului s-a transformat în sticlă verde. În secolul XX, mai multe descoperiri arheologice, din diferite zone ale globului, au scos la iveală şi alte straturi de astfel de sticlă. Vechi însă de mii de ani. Descoperit în 1932 de arheologul Patrick Clayton, deşertul de sticlă se întinde pe o arie foarte largă, măsurând 130 de kilometri în lungime. Lăţimea ajunge pe alocuri la 53 de kilometri. Numele său provine de la faptul ca întinderea aridă este presărată cu bucăţi de sticlă, de o puritate incredibilă, proporţia de siliciu fiind de 98%. Un articol apărut în iulie 1999 în revista britanică „New Scientist“ a demonstrat că deja faimoasa Sticlă din Deşertul Libian (SDL) este cea mai pură astfel de substanţă de pe planetă.
Unelte şi podoabe
Peste 1.000 de tone din acest material se întind pe o suprafaţă de sute de kilometri. Unele bucăţi sunt de dimensiuni mari, cântărind până la 30 de kilograme, dar cele mai multe sunt mici, semănând cu nişte cioburi, ca şi cum o sticlă uriaşă ar fi fost sfărâmată de o forţă colosală. În limbaj ştiinţific, cioburile verzi sunt numite tectite. Provenienţa lor este un subiect de aprinse dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche. Astfel, se ştie că vânătorii preistorici îşi confecţionau din acest material diferite unelte ascuţite. Un scarabeu sculptat în sticlă verde a fost descoperit în mormântul lui Tutankhamon.
Sticla galbenă din desertul libian, numită și Libyan Desert Glass (LDG), prezintă un grad de transparenţă şi o puritate de 99% și pare a fi dovada certă despre arme nucleare străvechi
Nicio explicaţie
Teoria propusă de o parte a comunităţii ştiinţifice este că sticla e rezultatul impactului cu un corp cosmic, de exemplu un meteorit. Există însă serioase probleme cu această teorie. De ce nu există nici un crater de impact? O întrebare rămasă până astăzi fără răspuns. Nici măcar sondările la mare adâncime cu ajutorul ultimelor tehnologii nu au reuşit să găsească urma vreunui crater. Mai mult, sticla verde este prea pură pentru a fi rezultatul unui impact atât de brutal. Se poate, deci, ca un antic război nuclear să fi creat toate aceste urme? Nimeni nu poate da un răspuns. Pe cât de neverosimilă pare teoria, pe atât de multe dovezi pun oamenii de ştiinţă în imposibilitatea de a o combate.
„Rădăcinile“ de sticlă
Experimentele atomice din New Mexico, de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, au arătat faptul că o deflagraţie atomică topeşte siliconul din nisip şi transformă suprafaţa pământului în sticlă. Fulgerul poate şi el transforma câteodata nisipul în sticlă, dar formele lăsate au întotdeauna forma unei rădăcini. Ramificaţiile acesteia pătrund în adâncime. Astfel, păturile de sticlă verde nu pot fi puse în nici un caz pe seama acestui fenomen natural.
Au fost reale armele apocaliptice descrise de hinduşi? Nu avem încă dovezi certe, însă existenţa întinselor fâşii de fragmente de sticlă topită nu îşi poate găsi nici o altă explicaţie în prezent. Aşa numita sticlă de deşert a fost descoperită în multe locuri ce nu au avut de a face cu armele nucleare create de omul modern. Numeroase deşerturi sunt presărate cu silicoane cristalizate, aranjate într-o formă curioasă, care se aseamănă remarcabil de mult cu fragmentele de sticlă descoperite la Nisipurile Albe, în Alamogordo, fragmente care s-au format, în mod cert, ca urmare a exploziilor nucleare din timpul testelor conduse de americani.
Catastrofa antică de la Mohenjo Dâro
Oraşul în care a apărut cultura în actuala Vale a Indusului rămâne o mare enigmă. Pietrele ruinelor au fost parţial cristalizate, la fel şi locuitorii săi. Mai mult, misterioase texte locale vorbesc de o perioadă de şapte zile consacrată recunoştinţei faţă de maşinile zburătoare numite Vimana, timp în care oamenii le-au mulţumit acestora pentru salvarea a 30.000 de locuitori dintr-un episod catastrofic.
În 1927, la multă vreme după descoperirea ruinelor de la Mohenjo Dâro, la marginea oraşului au fost descoperite 44 de schelete. Majoritatea erau cu faţa în jos, zăcând pe stradă şi ţinându-se de mâini, ca şi cum o catastrofă a cuprins brusc oraşul. În plus, unele trupuri prezintă semne inexplicabile de radiaţie. Mulţi experţi cred că Mohenjo Dâro este o dovadă clară a unei catastrofe nucleare ce a avut loc cu 2 milenii înainte de Hristos.
Şi aceasta nu este singura locaţie antică unde se crede că au avut loc activităţi nucleare. Zeci de clădiri din lumea antică prezintă cărămizi din pietre topite, iar testele efectuate de savanţii moderni nu pot explica geneza lor.
Misterul tectitelor
Dezbaterile născute în sânul comunităţii ştiinţifice de problema tectitelor au fost rezumate într-un articol publicat în august 1978 în revista „Scientific American“. Aici, un reputat cercetător american a încercat să formuleze o teorie plauzibilă care să explice existenţa misteriosului strat de sticlă verde. „Cea mai probabilă sursă a sticlei verzi este Luna. Dacă tectitele provin de pe Lună înseamnă că pe satelitul pământului a existat cel puţin un vulcan care a erupt în ultimii 750.000 de ani. Cred că teoria vulcanului lunar este singura posibilă şi mă simt forţat să o accept“, scria John O’Keefe, autorul articolului.
Secretul lui Oppenheimer
Şeful Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele două bombe nucleare ce au distrus oraşele Nagasaki şi Hiroshima, în 6 si 9 august 1945, cercetătorul J. Robert Oppenheimer a adăugat şi el o umbră de mister peste deja faimoasa sticlă verde. Într-un interviu pe care l-a acordat imediat după ce a asistat la primul experiment atomic, cercetătorul a citat din Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, Distrugătoarea de Lumi“. Cu altă ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la şapte ani după istoricul experiment, şi întrebat dacă acela a fost primul experiment atomic din istorie, replica sa a fost: „Păi, da, în istoria modernă“.
Întrebat dacă proiectul prin care SUA a construit cele două bombe nucleare a fost primul experiment atomic din istorie, replica lui Oppenheimer, șeful Proiectului Manhattan, a fost: „Păi, da, în istoria modernă“
Articolul Misterele Lumii: Ce a rămas după primul război nuclear apare prima dată în Monitorul Expres – Stiri Brasov.
Citeste mai mult
