Așteptarea, alt anotimp al vieții
Se spune că „în viaţă nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături”, adică familia şi prietenii devotaţi. Perfect adevărată maxima lui Aristotel, în sensul că „nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii”. Între naştere şi moarte, cele două mari evenimente ale vieţii pământene, omul este înconjurat de oameni, de familie, de prieteni şi de duşmani, pentru că aşa este construită fiinţa aceasta, zămislită din trup, suflet şi sentimente. Nu ne putem lepăda de propria noastră identitate, pentru că nu ne putem depărta de noi înşine.
Chiar dacă suntem doar nişte chiriaşi grăbiţi ai Planetei albastre trecerea noastră pământeană are şi ea un rost, iar unora le este dat să lase semne, să dea socoteală pentru câte au făptuit într-o viaţă de om. Le este dat să iubească și să fie iubiți, să urască (e tot un sentiment omenesc!), le este dat să trăiască în lumea aceasta și în lumea lor, făurită după propriile lor legi, adică sentimente, trăiri, vise, lume în care, poate, dacă știi să pătrunzi, găsești fericirea mult căutată.
Unii pot, alții nu văd calea, nu au puterea să o descopere și atunci rămân ancorați între lumea reală și lumea imaginată. Probabil că atunci începe nefericirea învinsului, învins de propria sa teamă, de neputința sa de a se depăși, de a-și imagina dincolo de real, adică de a trece cu privirea peste linia orizontului și de a făuri o lume nouă, numai a lui. Ceea ce ne definește pe toți este așteptarea, ca formă de expresie a identității noastre.
În fiecare zi așteptăm ceva, pe cineva, așteptăm ca măcar întâmplarea să schimbe ceva, așteptăm răspunsuri la întrebări puse sau imaginate, așteptăm să treacă o zi, încă o zi, un anotimp, o viață, ca apoi să spunem adio așteptării, fiindcă până în ultima clipă omul așteaptă să se întâmple ceva, să se întâmple o minune a vieții.
Femeia privea cerul fascinată de apusul de soare, fascinată de scurgerea lentă a luminii și de zborul secundelor. Uitase că are un martor, unul vegetal, pentru care apusul e deocamdată o figură de stil (doar dacă oamenii nu se supără de prezența lui!), uitase, pentru că ea, femeia, aștepta răspunsuri de la ea însăși, despre ea și despre mâine.
Pușa ROTH este scriitoare, membră a USR, jurnalist, membră a UZPR, redactor-șef al Editurii Leviathan, redactor-șef adjunct al publicației Leviathan și, mai ales, dâmbovițeancă de-a noastră…
Post-ul LUMEA DE DINCOLO DE CURCUBEU – Pușa ROTH – Reamintiri apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult
