Emoție pură!
Privim în liniște. Această cumplită tăcere, pătimașă încordare macină lăuntrul nostru. Arta nu este mereu la fel de expresivă sau nu este pentru toți la fel. Desigur, nici noi nu suntem la fel și atunci fiecare, după sensibilitatea proprie, după educația diferită și după experiențele vieții, înțelegem sau nu, ce a vrut să spună autorul. El fiind pictor, sculptor, muzician sau poet, tot un suflet măcinat de eternitatea ce nu se lasă stăpânită, posedată… Se pot face o serie de comparații, dar asta ar duce la multe divagări.
Voiam să mă asigur că în situația comparării unei picturi cu o poezie, se poate găsi o cale comună de rezonanță. Sigur, la nivel emoțional, dar și intelectual, pentru că nu e deloc ușor să „traduci” o pictură într-o poezie. Și nu trebuie deloc intrat într-un concurs al evaluărilor artistice. Nu le putem compara, ca și cum am compara mere cu pere. Sunt modele diferite, sunt moduri de a simți emoția, absolut fantastic de puternic. Nu pot spune ce e mai frumos, un tablou sau emoția amprentată în metafore, când devine poezie?
Pentru creator cred că e la fel de incitantă evaluarea finală. Indiferent cu ce mijloace lucrează, rezultatul final urcă munții. Și la fel de important este să putem rămâne acolo sus, indiferent de modalitatea de traducere a unei impresii artistice. Comparând pictura cu poezia am putea zice că este câștigătoare pictura, care are mai multe modalități de reprezentare. Fățișe… Indiferent în ce modalitate este creat un tablou, culorile acceptă să devoaleze emoții neașteptate, chiar fără știința pictorului, care poate la momentul lucrului și-ar fi dorit o temă anume. Ei bine, ca în orice artă cred că inițial pornești cu o idee, după care revelația divină te călăuzește nesperat de frumos și atunci divaghezi subtil spre alte coduri, alte mirobolante aspecte, așadar un mare câștig pentru artă. Asta spuneam despre pictură, pentru care eu nu am deloc cunoștințe tehnice, foarte puțin din zona copilăriei sau vârstei adolescentine, când mă jucam îmbinând colorile, fără pretenția de a arăta ceva, doar efecte colorate. Nu același lucru se întâmplă cu cuvintele. Deși poți scrie o poezie în stil popular, fără mari pretenții artistice care să descrie realist senzațiile pe care le ai când privești o pictură…
Ei bine, creatorul care se sprijină pe cuvinte trebuie să scoată cele mai neașteptate nuanțe, senzații din ele și astfel să-și respecte pactul lui cu originalitatea, să nu cadă în platitudinea descriptivă a unui text epic. Și atunci folosește tot ce a acumulat prin educație, experiențe, emotivitatea diferită de la om la om, căci poetul e puțin mai mult de atât. Și dacă efectul este benefic pentru cititor, câștigul este al tuturor, Mirare și emoție! Extaz în evaluarea unei pânze pictate, dar tot emoție… Nu pot evalua ce este mai minunat și vă las pe voi să constatați diversitatea de nuanțe ce se pot transcrie în cuvinte, prin admirarea culorilor dispuse într-o modalitate sublimă, când devine o pictură, operă de artă.
Cam același lucru de întâmplă cu jocul cuvintelor. Câte condeie, atâtea modalități de exprimare a frumosului divin, căci da, este har și nu se poate copia… Traducerea în cuvinte este în proporție de sensibilitatea fiecăruia și, mai ales, de cultura sa. Nu există asemănări, există extaz și atunci suntem toți câștigători. Aceasta este arta, emoție la purtător. Pentru fiecare altceva…
Constanța POPESCU este poetă, autoarea a peste 10 volume de versuri și membră a Uniunii Scriitorilor…
Post-ul LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Între a privi culori și a tăcea prin metafore apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult