l La 11 decembrie 1861 domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Proclamaţia privind îndeplinirea Unirii şi înfiinţarea naţiunii române
l Destinul lui Cuza se leagă de Brașov în momentele cele mai dramatice
l Domnitorul care a pus națiunea română pe harta Europei a fost alungat 5 ani mai târziu din țara sa
România s-a născut la 1 decembrie 1918, iar asta sărbătorim cu bucurie de peste 100 de ani. Primul certifcat de naștere oficial al națiunii, și implicit a naționalității române a fost tipărit însă cu 57 de ani mai devreme. La 11 decembrie 1861 a fost semnat de domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza. A fost prima recunoaștere oficială a națiunii române.
Chiar dacă, 5 ani mai târziu, Cuza era alungat din țară, în urma lui rămânea o națiune și o țară recunoscute în Europa. Cuza rămâne domnitorul care a înfăptuit Unirea Mică. Și al cărui destin se leagă de Brașov în două din cele mai dramatice momente ale vieții sale. Iar brașovenii îi recunosc meritele. Chiar și înființarea Colegiului Național „Andrei Șaguna”, care tocmai a sărbătorit 165 de ani de existență, i se datorează în mare parte domnitorului român.
11 decembrie 1861
La 11 decembrie 1861 a fost rostită Proclamaţia domnitorului Alexandru Ioan I Cuza privind îndeplinirea Unirii şi înfiinţarea naţiunii române. Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor si a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu. Parlamentul unic își va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, moment în care Al. I. Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor. Iar orașul București devenea capitala acestora. Tot atunci, Comisia Centrală de la Focșani își înceta activitatea.
Iată ce spunea Proclamaţia de la Iaşi a domnitorului Alexandru Ioan I Cuza către naţiune, din 11 decembrie 1861:
„Unirea este îndeplinită.
Naţionalitatea Română este întemeiată.
Acest fapt măreţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor.
Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor.
În zilele de 5 şi 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn.
Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.
Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.
Să trăiască România!”
Iaşi, la 11 decembrie 1861.
Semnau
Alexandru Ioan I
Dimitrie Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri din Valahia şi ministru Dinăuntru
Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.
Alexandru Plagino, ministrul de Finanţe.
Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.
Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.
Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiţiei.
Alexandru C. Moruzi, preşedintele Consiliului de Miniştri din Moldova şi ministru al Finanţelor.
Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne şi ad-interim la Justiţie.
Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiei Publice.
Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.
Constantin N. Şuţu, ministrul Lucrărilor Publice.
Proclamația de la 11 decembrie 1861 care consfințește oficial Unirea Principatelor și naționalitatea, precum și națiunea română printre națiunile Europei
Brașovul l-a ajutat pe Cuza în momente dramatice
Destinul lui Cuza ca domnitor își leagă începutul și cumva sfârșitul de Brașov. Alexandru Ioan Cuza împreună cu mai mulţi revoluţionari au fost găzduiţi de braşoveni în zilele, când au pus la cale paşii revoluţiei paşoptiste şi ulterior planul Unirii Principatelor. Iar Cuza, devenit domnitor, nu a uitat asta. Drept mulţumire pentru sprijinul brașovenilor, Cuza a sprijinit financiar dezvoltarea gimnaziului în limba română de la Braşov.
Există și azi o mărturie a primului popas al viitorului domn al Principatelor în timpul revoluției paşoptiste, când Cuza împreună cu mai mulţi fruntași ai revoluției de la 1848, veniţi de pe Câmpia Libertaţii de la Blaj, sunt găzduiţi de braşoveni. Este vorba de plăcuța comemorativă de pe clădirea din str. Poarta Schei nr. 3 pe care scrie că în 1848 aici au pososit personalităţi de frunte: Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Eliade Rădulescu, Cristian Tell, Gheorghe Magheru.
Clădirea din str. Poarta Schei nr. 3 din Brașov, locul în care Cuza și mai mulți fruntași pașoptiști au plănuit Unirea Principatelor
Subvenția „Cuza” pentru gimnaziul în limba română din Brașov
Tot la Brașov, Cuza a fost martor şi colaborator la editarea celor două documente, devenite platforme revolutionare: În numele Moldovei, a omenirii si a lui Dumnezeu si Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei”, ambele formulate şi redactate de Vasile Alecsandri împreună cu revoluţionarii moldoveni şi munteni prezenţi la Braşov. Alexandru Ioan Cuza a aflat atunci şi de eforturile făcute de braşoveni pentru a-și împlini o veche dorință: înfiinţarea unui gimnaziu în limba română. Ajuns domnitor, Cuza a încuviinţat plătirea anuală a daniei de 18.500 lei din partea Moldovei si 15.750 din partea Munteniei (total 500 galbeni), bani cu care s-a înfiinţat gimnaziul din Brașov. Și care, după ce gimnaziul îşi completează cursurile la opt clase, devenind „gimnaziu superior”, a fost recunoscut de autorităţi în 13 octombrie 1860. Este practic, actul de naștere al Colegiului Național „Andrei Șauna”. Ajutorul financiar s-a numit subvenţia „Cuza”.
Înființarea, acum 165 de ani, a gimnaziului în limba română de la Brașov, astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”, a fost sprijinită de subvenția „Cuza”
Brașov, ultimul popas pe drumul exilului
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost găzduit la Braşov şi pe drumul exilului, după ce a fost detronat. A stat ascuns două săptămâni într-o casă din Braşov de pe strada Lungă. Pe atunci clădirea se numea Hanul Cerbul de Aur. De la Braşov Cuza a plecat în exil la Viena. Şederea marelui domnitor nu a trecut neobservată. Casa este acum hotel şi pe faţadă există o plăcuţă care amintește că acolo a locuit domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Pe fațada hotelului de pe strada Lungă există o placă comemorativă care amintește că în acea clădire, în februarie 1866, a fost găzduit Cuza în drumul său spre exil
Alungat din țara sa
„S-a săvârșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sunt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurământul de credinţă.” Astfel au sunat ultimele cuvinte rostite de Alexandru Ioan Cuza înainte de a fi scos din palat, după o domnie scurtă, dar plină de înfăptuiri, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc (https://doxologia.ro/un-domnitor-roman-izgonit-de-propriul-neam).
„Iubit de masele populare, de românii patrioți ce-l considerau simbolul Unirii din 1859, adorat de armată, căci soldații se recrutau, în bună parte, dintre feciorii țăranilor împroprietăriți de el, este greu de înțeles cum s-a ajuns la nefericitul eveniment din dimineața zilei de 11 februarie 1866”, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc.
Istoricii spun că, deși Unirea a adus bucurie, împlinind idealul de veacuri al românilor, chiar dintru început au existat mișcări antiunioniste, conduse de personaje care-și vedeau ruinate interesele politice sau economice. Iată firul evenimentelor de dinainte și de după nefasta zi de la mijlocul lui februarie, așa cum le descriu documentele.
Scenarii și teorii ale conspirației
Când a luat drumul pribegiei, Cuza avea 46 de ani. În doar șapte ani de la alegerea în fruntea Principatelor, a consolidat şi modernizat statul naţional, creat în 1859. Principalele sale reforme au trasat cadrul necesar dezvoltării societăţii, realizării dezideratelor de independenţă şi unitate, România ajungînd în rândul ţărilor moderne din Europa. Trecând peste unele ipoteze, scenarii și teorii ale conspirației (chiar și unele scenarii privind mașinațiunile Francmasoneriei), ce ar fi condus din umbră multe din acțiunile domnitorului, trebuie să apreciem curajul lui de a cuprinde în sfera înnoirilor aproape toate instituțiile politice, social-economice, juridice și, nu în ultimul rând, eclesiastice. Deși reformele au fost binevenite, generatoare de progres, anumite tensiuni politice ori interese economice au favorizat apariția „monstruoasei coaliții”, care, în frunte cu unii apropiați ai camarilei, dar și generali ai armatei a plănuit înlăturarea lui Cuza. Se pare că politica sa avangardistă ar fi stârnit numeroase nemulțumiri. Bunăoară, se spune că grecii, loviți crunt prin secularizarea averilor bisericești din Țările Române, au pus la cale asasinarea reformatorului, dejucată de serviciile secrete românești. Oamenii politici oponenţi ai schimbărilor cuziste susțineau tot mai mult aducerea la domnie a unui prinţ străin, din cauza „regimului corupt şi ineficient” implementat de Vodă Alexandru Ioan. Ba chiar îl bănuiau pe domnul pământean că ar fi voit să instituie o domnie ereditară prin înfierea fiilor săi nelegitimi, Dimitrie și Alexandru, cel din urmă presupus a fi moștenitorul tronului, scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc.
Kogălniceanu: „nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari”
Dacă până atunci guvernul se dovedise foarte eficient, după 1865 au apărut vădite semne de slăbire a autorității, de corupție instalată la cel mai înalt nivel. Să amintim de asasinatul prim-ministrului Barbu Catargiu produs în seara zilei de 8 iunie 1862, pe când cupeul premierului trecea pe sub clopotnița de la Mitropolie. Din acest motiv, partidele politice s-au ridicat împotriva domnitorului.
Kogălniceanu, unul dintre colaboratorii fideli, s-a retras, recunoscând ulterior că „nu greşelile l-au răsturnat pe Cuza, ci faptele sale cele mari”. Fără sfetnicul său apropiat, Vodă a rămas înconjurat doar de politicieni lipsiţi de înţelepciune și prestigiu, de o camarilă coruptă, ce exercita o dezastruoasă influență în conducerea țării. Din cauza acesteia, nu sesiza compromiterea personalității și a autorității domnești, încrezându-se în popularitatea câștigată prin reforma agrară şi în devotamentul armatei. Când și-a dat seama de amploarea dezastrului, deja era tardiv. La urechile sale ajunseseră informații precise privind lovitura de stat ce se pregătea. Obosit să tot lupte cu opozanţii, probabil a întrezărit iminentul eveniment, așa încât nu a luat nici o măsură împotriva complotiștilor. Se aruncase deplin în brațele curtezanei Maria Obrenovici, care-i dăruise pe cei doi fii, adoptaţi finalmente de Doamna Elena Cuza, prea îngăduitoarea și retrasa lui soţie.
Complotul și detronarea
Anul 1866 a debutat cu frământări politice deosebite. Adversarii domnului se hotărâseră: Cuza trebuia înlăturat numaidecât, chiar cu prețul unei crime. Se pare că însuși suveranul conștientiza necesitatea schimbării. În câteva rânduri declarase că ar abdica în favoarea unui prinț străin, doar ca să fie spre binele țării, scăpând-o din marasmul ce o amenința. Iată ce-i scria împăratului francez, Napoleon al III-lea, în toamna lui 1865: „Astăzi, Sire, grație sprijinului Vostru generos, românii au o existență politică, au conștiința drepturilor și datoriilor lor. […] Voi intra cu plăcere în viața privată, lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu 1-am datorat decât stimei compatrioților mei”. Timpul nu a mai avut răbdare, căci la ora 16.00 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret, organizând în detaliu detronarea domnitorului. În ajunul abdicării, Alexandru Ioan a cinat doar cu Doamna Elena. Era liniștea dinaintea furtunii. Se pare că ibovnica sârbă nu a fost străină de planurile loviturii de stat, căci aproape de miezul nopții a ajuns la palat. Târziu, Vodă și metresa s-au retras într-un dormitor. Înspre dimineață au intrat peste ei militarii. Unul dintre dânșii i-a pus revolverul la tâmplă, trezindu-l din somn. Pe Maria Obrenovici, găsită în același așternut, au condus-o către locuința sa, din apropiere, oferită de galantul ei amant. Cuza rămase în reședință, alături de soţie şi fii. Unul din generali îi oferi, binevoitor, spatele, pentru ca să așeze hârtia abdicării spre iscălire. Totul s-a petrecut rapid. Nefericitul izgonit, resemnat, se lăsă condus afară, în timp ce gărzile au fost dispuse în două șiruri, întoarse cu spatele, ca nu cumva să se ivească vreo răzmeriță spontană a soldaților. Începuse dramaticul drum al exilului.
Traseul exilului
Istoricii au întocmit chiar un itinerar al plecării lui Cuza: ziua de 13 februarie a petrecut-o la Cotroceni, unde și-a așteptat familia. Locotenența domnească, pregătită să preia puterea, îl dorea grabnic plecat din țară, de aceea gândise totul dinainte. Poporul nu aflase încă de aceste mișcări politice. Așa că, cu cât Cuza se îndepărta rapid de pământul românesc, cu atât o răscoală de proporții devenea mai puțin posibilă. După popasul de la Brașov, familia s-a oprit la Viena. La finele lui februarie, înscrisurile confirmă că pribegii se cazaseră la hotelul „Erzherzog Carl”. După trecerea iernii, s-au mutat la Paris, locuind la hotelul Avenue de L’Impératrice. Semnele bolii ex-domnitorului se accentuaseră. De aceea, la scurt timp au plecat la Ems, renumita stațiune balneară din Germania, după care au revenit cu toţii în capitala Franţei. Situația financiară nefiindu-i prea bună, surghiunitul s-a văzut nevoit să-și închirieze moșia de la Ruginoasa – Iași pentru suma de 5000 galbeni pe an.
A murit în hotelul Europa din Heidelberg
În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-și instrui copiii în școlile deosebite ale unui oraș universitar, cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârșitul lunii aprilie 1873, Cuza s-a îmbolnăvit, iar pe fondul afecțiunilor cardiace, pulmonare și hepatice, starea lui s-a înrăutățit iremediabil. A murit la data de 3 mai 1873, ora unu şi jumătate, noaptea, în reședința sa aflată în hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani. Dintre ei, șapte i-a petrecut departe de țara pentru care luptase. Pe 15 mai 1873 sicriul cu rămășitele pământești a sosit în ţară. A fost înmormântat la Ruginoasa, lângă biserica domnească, la 17 mai 1873. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași.
Înmormântrea fostului domnitor Al. I. Cuza la Ruginoasa, la 17 mai 1873 (foto: Le Monde illustré)
Ce scrie în declarația de abdicare
Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorinţele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“. Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu familia – a părăsit Bucureştiul spre Braşov.
Vizitat de Eminescu
La începutul lui 1870, un grup de studenți români aflați la studii în străinătate, în frunte cu Mihai Eminescu, l-a vizitat pe Cuza. Junii i-au prezentat omagiile tinerimii române, iubitoare de unitate națională, iar fostul domn s-a bucurat, primindu-i cu bunăvoință. Întors în țară, Eminescu, de multe ori și-a arătat prețuirea și recunoștința față de înnoirile din societatea românească aduse de reformele cuziste. Bunăoară, făcând referire la schimbările îndrăzneţe din învățământ, poetul afirma: „…fără instrucţia şi educaţia democratică, ţara ar fi avut sclavi, nu cetăţeni”.
Articolul Istorii: Primul certificat de naștere al națiunii române apare prima dată în Monitorul Expres – Stiri Brasov.
Citeste mai mult
