Articolul de faţă se doreşte a fi un Remember despre un actor emblematic al scenei româneşti. Semnatarul aflat acum pe scara senectuţii i-a cunoscut şi preţuit vocea încă din anii ’50 ai veacului trecut când asculta la “Teatrul Radiofonic” replicile sale memorabile şi inconfundabile. După aceea, au apărut filmele vizionate de mine în anii studenţiei cu o poftă nestăvilită de râs care, de fiecare dată, mi-a fost răsplătită de acest mare actor care parcă lucea pe ecranele cinematografelor. Nu am fost niciodată la vreun spectacol de-al său, deoarece eram plecat începând cu anii ‘70 peste hotare, în îndelungata mea activitate pe plan internaţional şi diplomatic.
Ion Lucian a văzut lumina zilei la 22 aprilie 1924 la Bucureşti; părinţii lui proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana era din ţinuturile Neamţului, iar tatăl, Gheorghe din zona Romanului (de care se leagă întreaga mea copilărie şi adolescenţă). Într-o notă de umor care nu l-a părăsit niciodată el spunea că s-a născut “în aceeaşi zi cu Shakespeare; este drept, că nu şi în acelaşi an, el fiind ceva mai grăbit decât mine”; William Shakespeare la care făcea referire venise pe lume în anul 1564 la Stratford-upon-Avon. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului “Matei Basarab” din Capitală; în loc să frecventeze un institut cu profil tehnic, aşa cum ar fi dorit părinţii săi, el s-a înscris în 1941, când încă era elev de liceu, la “Academia Regală de Artă Dramatică”, fiind admis după recitarea poeziei Oltul de Octavian Goga; timp de un an el a făcut simultan ultima clasă de liceu şi cursurile Academiei pe care le-a absolvit în 1945; a avut ca profesori pe Ion Manolescu, Maria Filotti, Mărioara Voiculescu, Marietta Sadova, Gheorghe Timică.
După terminarea studiilor universitare, Ion Lucian a fost succesiv actor la următoarele teatre bucureştene: Teatrul Naţional/1942-1945; Teatrul de Operetă “Alhambra”/1945-1947; Teatrul Municipal/1947-1952; Teatrul Actorului de film “C.I. Nottara”/1952-1956; din nou, Teatrul Municipal/1956-1960; Teatrul de Comedie/1960-1964. În perioada 1964-1972 a fost director fondator al Teatrului “Ion Creangă”, revenind ca actor la Teatrul de Comedie între anii 1972 şi 1990. În biografia sa a mai consemnat funcţia de director fondator al Teatrului “Excelsior”/1990-2012 şi postura de “Societar de Onoare” al Teatrului Naţional/din 2002.
Prozatorului şi dramaturgului Alecu Popovici care i-a succedat, în perioada 1974-1983, la conducerea Teatrului “Ion Creangă”, îi aparţine următoarea descriere a lui Ion Lucian: “Aşa, cu ochi ca ai lui, ca nişte farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din Amnarul lui Andersen (o poveste scrisă de Hans Christian Andersen şi publicată în anul 1835 – n.n.). Ochi atotştiutori, exprimând, demonstrând, înduioşând, amuzând, o voce unicat, o eleganţă scenică de <veche gardă>, o precizie a compoziţiei de o tehnică ireproşabilă. Ironic, dar şi melo, violent şi sarcastic, Ion Lucian este unul dintre actorii cei mai interesanţi, mai complecşi, mai moderni în disponibilităţile sale artistice.”. La inaugurarea noului sediu al Teatrului “Excelsior” în aprilie 2011, Ion Lucian îşi începea astfel alocuţiunea: “Era un şlagăr care se numea Să nu aştepţi vorbe mari de la mine. Probabil că nu o să pot termina această cuvântare din cauza lacrimilor. Şi credeţi-mă că nu sunt lacrimi de actor, adică false.”.
De-a lungul anilor, Ion Lucian a interpretat roluri memorabile în numeroase piese româneşti şi străine cum ar fi: D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale; Mincinosul de Carlo Goldoni; Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello; Ţara surâsului de Franz Lehar; Nu se ştie niciodată de George Bernard Shaw; Burghezul gentilom şi Avarul de Molière; Câinele grădinarului de Lope de Vega; Rinocerii de Eugen Ionescu; Scaiul de Georges Feydeau; Insula de Mihail Sebastian; Svejk în al Doilea Război Mondial de Bertolt Brecht; Regele Cerb de Carlo Gozzi; Supeul de Jean Claude Brisville; Revizorul de Nikolai Gogol; Escu de Tudor Muşatescu; Ceasornicăria Taus de Gelu Naum etc. De asemenea, dânsul a fost invitat în dublă calitate de actor şi de regizor în Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Canada, S.U.A.
Filmografia sa a cuprins numeroase pelicule printre care: Două luni şi o dragoste; Viaţa învinge; Gelozia, bat-o vina; Afacerea Protar; Alo? Aţi greşit numărul; Doi vecini; Titanic Vals; Mofturi 1900; Rămăşagul ş.a.
Ion Lucian a fost şi un autor dramatic, remarcându-se prin piesele de teatru: Din cauza unui punct; Muşchetarii Măgăriei Sale; Drumul e liber; Snoave cu măşti; Cenuşăreasa; Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils; Cocoşelul neascultător. Creaţia literară menţionată în finalul listei mele a fost scrisă pentru a se juca o singură dată, de 1 iunie, dar aceasta s-a aflat, timp de peste cinci decenii, pe scenele multor teatre din ţara noastră. De asemenea, Ion Lucian a publicat volumele: Fantezii pe teme umoristice, fabule şi miniaturi; Steluţe de umor; Le petit coq.
A primit multe premii, titluri şi distincţii, printre acestea aflându-se: “Artist Emerit”; Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler; Ordinul “Meritul Cultural”, clasa a III-a şi clasa a II-a; Ofiţer al Ordinului Naţional al “Legiunii de Onoare” din Franţa; Premiul de Excelenţă al “Festivalului Comediei Româneşti”; o Stea pe “Aleea Celebrităţilor” din Bucureşti; Premiul UNITER; membru al “Asociaţiei Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică” şi al “Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Tineret”.
Pe vremea unor diriguitori post-decembrişti de tristă amintire, Ion Lucian, fiind obligat să opteze între pensie şi salariu, a ales pe acesta din urmă în valoare de doar… 600 de lei ca director al Teatrului “Excelsior”. Iată ce declara cu mare amărăciune în anul 2011: “Este necinstit să amputezi nişte salarii, nişte contribuţii băneşti la munca noastră. Este de-a dreptul ruşinos când se însuşeşte un drept, pe care, de fapt, nu are statul dreptul să îl folosească. Pentru că este dreptul de pensie la care noi am contribuit, în cazul meu 70 de ani, cu cele mai mari cote (ca un iubitor al semanticii, am sesizat acea repetiţie multiplă şi conştient asumată – n.n.). Pur şi simplu, mi s-a tăiat această pensie care, de fapt, este depunerea mea o viaţă întreagă pentru a avea o bătrâneţe liniştită, dacă nu altfel. Aici consider că este un act nefiresc şi bănuiesc ca făcut fără prea multă înţelegere. Cu o simplă logică, o simplă aplecare faţă de breasla noastră, nu s-ar fi ajuns la această situaţie penibilă.”.
Ion Lucian s-a stins din viaţă în ziua de 31 martie 2012. Cu o săptămână înainte de acel trist moment, când se afla pe patul de spital, el a transmis un emoţionant mesaj citit de soţia sa, Paula Sorescu-Lucian în faţa a 150 de spectatori reuniţi la Teatrul “Excelsior” din Bucureşti. În acel mesaj, marele nostru actor scria: “Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că el comunica direct cu publicul. Pe scenă, el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. Teatrul era pentru spectatorul dinainte de ’89 un enorm suport moral, locul unde se refugia, unde îşi găsea motivele de speranţă, de viaţă, de încredere. Când s-a dărâmat clădirea veche a Teatrului <Excelsior>, toţi au venit la mine speriaţi, părinţi, copii, să mă întrebe: ei unde or să se mai ducă? I-am liniştit. Că au unde să vină. Ei nu pot renunţa la teatru, pentru că aici este singurul loc unde se joacă cinstit. Adică exact pentru ceea ce eu am fost de multe ori criticat. Că sunt retrograd, conservator, învechit. Însă, eu tot timpul am fost credincios unei opinii ale mele: miturile copilăriei nu trebuie demolate. Este foarte important ca miturile copilăriei să fie redate aşa cum au fost ele. Am un exemplu foarte sugestiv. În spectacolul meu Frumoasa şi Bestia am distribuit în rolul personajului negativ pe cea mai frumoasă actriţă din Teatru, iar în rolul Frumoasei o actriţă solară, senină. La sfârşitul spectacolului, copiii strigau la actriţa frumoasă: <urâto!>. Au înţeles că frumuseţea nu este un atribut exterior. Pe acest principiu am activat şapte ani la Teatrul <Ion Creangă> şi 20 de ani la Teatrul <Excelsior>.”.