Învăţământul românesc din perioada interbelică, dupa Marea Unire, a întâmpinat mai multe dificultăți
În primul rând, acesta s-a lovit de sistemele diferite de învăţământ din Bucovina, Transilvania şi Basarabia, unde influenţa austriacă, ungară şi rusească şi-au imprimat valorile şi culturile specifice.
Istoricii s-au împărţit în două tabere; unii numeau procesul urmat de învăţământ ca fiind unul de naţionalizare, alţii de românizare.
Se poate vorbi de un proces de naţionalizare într-o primă fază, ce s-a încheiat cu trecerea instituţiilor (care s-au aflat sub autoritate străină) sub autoritatea centrală, iar mai apoi de un proces de românizare, prin popularea şcolilor cândva maghiare cu români. Învățământul, ştiinţa şi cultura au cunoscut o dezvoltare fără precedent în România interbelică, dupa Marea Unire. Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, eliberarea marilor energii spirituale încătuşate de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea laolaltă, pentru prima dată în istorie, a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai solide, climatul optimist generat de Marea Unire, setea de cultură a poporului au permis realizarea unui adevărat salt calitativ în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii, înregistrându-se unele performanţe cu adevărat europene şi chiar mondiale.
Mircea Eliade aprecia că „spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul întregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână”. În opinia sa: „Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Ca urmare, „aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”1. Pentru aceasta era nevoie de ridicarea nivelului de cultură al poporului, de formarea şi cultivarea elitelor. Învățământul şi-a adus propria-i contribuţie în acest domeniu. Una dintre cele mai importante acţiuni viza diminuarea analfabetismului.
Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: vechiul regat – 39,3% (recensământul din 1912), Bucovina – 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910).
Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare a acestuia pe întreg teritoriul ţării şi instituia durata învăţământului obligatoriu şi gratuit de 7 ani (până atunci acesta era de 4 ani). S-au construit noi şcoli peste tot în România unită, s-au înfiinţat mai multe şcoli normale (de învăţători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare.
La recensământul din 1930 numărul ştiutorilor de carte crescuse la 55,8% în vechiul regat, 65,7% în Bucovina, 67,3% în Transilvania şi 38,1% în Basarabia. Se apreciază că la sfârşitul perioadei interbelice procentul acestora s-a ridicat la circa 80% pe întreaga ţară; în Basarabia acesta era de circa 55%.
O atenţie specială s-a acordat învăţământului liceal; în 1936 s-au înfiinţat licee industriale, comerciale şi agricole. Universităților din Iaşi şi Bucureşti li s-au adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi. S-a extins învăţământul superior politehnic, comercial şi agricol.
Sursa:cersipamantromanesc.wordpress.com
The post Învăţământul românesc, după Marea Unire: Peste 67 % numărul ştiutorilor de carte, în Transilvania, la recensământul din 1930 first appeared on Radio Unirea FM.
Sursa: www.radiounirea.ro