Despre sensibilități, despre posibilitățile asumării, schimbării și trăirilor sub influența lor în fiecare moment și act trăit, simțit și mutat mai departe în cuvintele făcute astfel și mai departe scrise. Cu Diana Geacăr…
Dragă Diana,
Unu: Te miști și trăiești în câteva sensibilități, te lași prinsă și acoperită de apele lor transparente și calde, iar mai departe te bucuri de aceste scufundări și învăluiri încăpute în stările trăite în ele. Îți menții și îți crești continuu aptitudinile necesare acestor acte de trăire, de supraviețuire. Cum ți se pare că ar putea fi o zi din viața ta fără aceste eforturi?
Diana Geacăr: Cum o fi să trăiești doar în realitate? Cred că mi s-a trezit demult curiozitatea asta, poate prin adolescență, pe vremea când nu o puteam numi și era un alt sentiment copleșitor. Pe atunci poate chiar credeam că așa ceva este posibil. Acum, după mai mulți ani și mai multe cărți citite, știu că toți oamenii trăiesc atât în ficțiuni individuale, cât și comune. Toți, chiar și cei care nu citesc, își fac gânduri de viitor, își imaginează, plănuiesc ce vor face diseară, mâine, în weekend/vacanță – și se spunea că abilitatea asta de a ne proiecta în viitor ne deosebește de animale, dar s-a descoperit că și păsările fac asta, de exemplu, ciorile și corbii. Am făcut exercițiul ăsta anul trecut, când mi-am propus să-mi petrec cât mai mult timp cu familia, să fiu prezentă cât se poate în realitate, să nu mă mai gândesc la scris când mă joc cu fiul meu. Am mai lucrat câte ceva, dar puțin și rar, nu am mai locuit în text. Bineînțeles că m-am bucurat mult de tot timpul petrecut cu ai mei, dar simțeam că am pierdut ceva extrem de important pentru mine – pentru că din copilărie mi-am fixat foarte clar țelul ăsta, că eu trebuie să fiu scriitoare, că pentru asta o să trăiesc. Așa că am tras de mine și am chemat scrisul înapoi, și el la venit – timid, scheunând un pic, dar a venit. Deci, în cazul meu, scufundarea în ficțiune este o abilitate înnăscută, eu fac eforturi să rămân în realitate și, mai ales, să-mi țin în echilibru toate realitățile. Încă din copilărie, mintea mea a căutat mereu potecuța retrasă, cea care te scoate de pe drumul principal și te duce în spatele realității. Atunci m-am apucat și de scris.
Doi: Ai un fel aparte, altfel, de a privi lumea, o faci parcă razant, ca un fel de atingere, iar în continuare faci în așa fel ca fiecare senzație din această mișcare să o așezi în cuvinte. Ce anume ți se pare a fi firescul din tot acest proces senzorial spre care te îndreaptă această stare spre vedere a lumii, a obiectelor care umplu și completează alcătuirea ei?
Diana Geacăr: Cum spuneam, am abilitatea asta naturală de a găsi alte coclauri, alte realități, și-mi place enorm să mă întorc de acolo și să scriu despre ele, să se bucure și alții. Exact așa cum faci după ce-ai terminat o carte bună, ba uneori chiar înainte s-o termini, că nu mai poți aștepta să strigi în gura mare cât e de bună. Mie-mi place mult abilitatea asta și sper să n-o pierd vreodată.
Trei: În textele tale se între- văd anumite scufundări, efecte ale lor, un buchet de moduri de a coborî din prezentul și palpabilul lumii în straturile pe care vrei să le cunoști și în care vrei să trăiești ale adâncimii, ale structurilor de sub noi care ne recunosc și care ne acceptă. Când crezi că este (dacă este…) momentul propice al zilei, al vieții pentru a intra și a locui aceste zone, pentru a-ți duce pașii prin aceste tărâmuri?
Diana Geacăr: Am vrut să scriu că nu există niciun moment propice, se poate întâmpla oricând, dar mi-am amintit imediat că-mi place mai mult să fac asta seara, în pat, după ce opresc Kindle-ul. Înainte să adorm, îmi imaginez tot felul de lucruri, îmi fac tot felul de scenarii, astea sunt poveștile mele dinainte de culcare. Cred că tata m-a învățat asta. Am mai scris într-o poezie ce mi-a spus el odată, când mi-era frică să adorm, și anume să caut să mă gândesc la un loc frumos, unde-mi place mult să fiu. Dar nu-mi imaginez numai astfel de locuri, ci și locuri care îmi dau fiori, cum ar fi apele întunecate și adânci, locuite de creaturi preistorice. Din păcate, abia mă apuc de ele, că trebuie să le și abandonez. Am ajuns să adorm foarte repede.
Patru: Urmărești cu tenacitate, cu multă pasiune și atenție zborul păsărilor și probabil astfel cauți anumite nișe în care se poate înfiripa un fel de comunicare cu ele, cu anumite momente ale mișcărilor lor care probabil te, sau cauți să te identifici. Crezi în această posibilitate a firii tale de a se așeza în aceste stări ale dialogului cu aceste ființe, cu păsările care traversează în zborul lor fiecare dintre alcătuirile și spațiile firii acestei lumi?
Diana Geacăr: În timpul pandemiei, când am căutat să închei Sirina și alți monștri din Saad, am simțit că nu e suficient worldbuilding acolo și că nu pot inventa o lume complet nouă – credibilă, mai ales – dacă nu o cunosc bine pe asta în care trăiesc. Ce specii mai locuiesc în ea? Pe care nu le cunosc bine, sau aproape deloc? Și așa m-am apucat de birdwatching (mi-am cumpărat binoclu, aparat de fotografiat și cărți) și să citesc despre păsări. Am învățat multe lucruri, am făcut o grămadă de observații și de poze. Așa a început totul. Așa m-am îndrăgostit de păsări. Bineînțeles că mi-ar plăcea să zbor – cui nu i-ar plăcea? –, dar nu despre asta e vorba. Mă fascinează păsările și lumea lor, o simt ca pe o lume paralelă, care se întrepătrunde puțin cu a noastră, și doar spațial. Un câine, dacă îi vorbești pe un ton blând, e foarte posibil să dea din coadă. Înțelege ce spui. Încearcă să-i vorbești unei păsări. Le vorbesc stăncuțelor pe care le întâlnesc prin oraș, chiar dinainte să ajung în dreptul lor. Dar, când sunt la un pas, le văd agitația în ochi. „E ceva care trece prea aproape de mine! Pericol!” Nici nu apuc să ajung lângă ele, că și zboară de pe gard sau trotuar, și de fiecare dată am sentimentul de comunicare eșuată. Și, ce să mai zic, nici dacă le dai de mâncare nu stau de vorbă cu tine. Dacă deschid geamul, niciun pițigoi nu aterizează pe pervaz să-mi piuie bună dimineața. Toți așteaptă să închid geamul, abia apoi vin la semințe. Dar bineînțeles că îi iau așa cum sunt și îmi sunt foarte dragi. Corbii pot învăța și reproduce cuvinte, se spune că au inteligența unui copil de 7 ani, că sunt pe aceeași treaptă cu cimpanzeii, în fine, ei sunt o cu totul altă poveste. Am văzut înregistrări cu ei, i-am auzit vorbind și torcând (da, da, ca pisica!) atunci când sunt mângâiați. Ce să mai zic, mi-ar plăcea foarte mult să întâlnesc un corb. În rest, comunicarea cu păsările, așa cum o știm noi, e imposibilă. Pentru asta, lumea păsărilor mi se pare una extraterestră. O provocare încântătoare. Cred că trebuie să găsești un limbaj complet diferit ca să te apropii de ele. Poate limbajul nemișcării. Nu scoți niciun cuvânt și aștepți încremenit să vină păsările la tine. Poate limbajul copacilor.
Cinci: Sunt multe „fragmente” scrise de tine în care se fac vizibile nuanțe, culori, lumini și intensități ale crepusculului, ale acelui moment al zilei entre chien et loup, al momentului de vivit/non vivit al vieții pe care îl menține în așezările, în vieție noastre. Te recunoști în aceste culori, în distribuirea lor pe… pânzele textelor tale, în corpul scrierilor și descrierilor tale?
Diana Geacăr: Caut poteca retrasă, cum ziceam, care mă duce în spatele perdelei, și orice fisură a lumii prin care mă pot strecura în alte glasuri, alte încăperi. Mă întorc de acolo cu brațele pline. Când ești departe de casă și vezi soarele apunând, se poate să simți din plin frica de întuneric – doar e în bagajul ăla genetic primit de la oamenii preistorici –, dar când ești pe aproape, bezna te fascinează. Însă, dintre toate tonurile, întunericul diluat de stâlpii de iluminat sau de lună mi se pare cel mai bogat – lucrurile se transformă, un tufiș poate deveni un câine uriaș sau un om cocoșat. Seara, când ies cu Happy, cățelușa noastră, la plimbare, îmi place să fac exercițiul ăsta: să văd lumea așa cum este, dar să-i ridic și pojghița. E un exercițiu care mi-a dat multe versuri, scene, personaje.
Șase: Scrii poezie și proză. Traduci, pictezi și te pierzi în călătoriile induse de birdwatching. Ești și mamă de fiu. Le poți ține pe toate tot timpul aproape de stările tale, de firea și de corpul în care locuiești și din care scoți la vedere cât de mult se poate pentru a le spune?
Diana Geacăr: Pictez atunci când simt nevoia să-mi dezvolt limbajul și imaginarul pentru ceea ce scriu. Traduc și scriu cu mare plăcere, și aș vrea să am mai mult timp pentru asta, dar trebuie să mai și trăiești ca să poți scrie. Mă uit la păsări și aș vrea să am mai mult timp pentru lumea lor. Îmi petrec timp cu familia – soțul, fiul și animalele noastre –, ne jucăm mult și aș vrea să am și mai mult timp pentru ea. Am învățat de-a lungul timpului să mă plimb dintr-o lume în alta și să le țin pe toate în echilibru. E nevoie de efort, bineînțeles, dar îmi și place, mă simt plină în multiversul meu.
Șapte: Ai scris: … Apoi am visat că priveam mută cum se rotește/ Pământul atât de aproape de mine și de albastru,/ luminând cerul și creasta/ dealului pe care urcasem./ Am tot încercat să ajung iar acolo… Ai reușit sau încă încerci să poți să te întorci în acel loc bun pentru a (te) vedea și pentru a (te) spune?
Diana Geacăr: E un vis pe care l-am avut în adolescență. Îmi place foarte mult să-mi folosesc visele atât în poezie, cât și în proză – cu modificările cerute de text –, le împrumut personajelor mele dacă simt că li se potrivesc, și-mi pare rău că nu prea mai am vise așa bogate. Cum ziceam, am locuri pe care le vizitez des înainte de culcare, pot să mă întorc în ele, dar mi-ar plăcea să le revăd în vis – să am iluzia că sunt invitată într-o altă lume, să nu fiu conștientă atunci de faptul că eu am construit-o.
Post-ul INTERVIUL DE IANUARIE – Gabriel ENACHE – Față în față… apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult