La 27 decembrie 2025, celebra „Timișoara” a celor de la Pro Musica împlinește 36 de ani. Ilie Stepan, membru fondator și liderul grupului, a povestit pentru Express de Banat cum au luat naștere melodia și refrenul care au marcat istoria orașului.
La 27 decembrie 1989, muzicianul de excepție Ilie Stepan, martor direct al Revoluției de la Timișoara, compunea primele note ale melodiei „Timișoara”. Versurile reflectau atmosfera zilelor Revoluției Române, amintirile și emoțiile de atunci:
„La saisprezece decembrie, după calendareEra preziua sfinților strămoșiCare strigau din neuitare, să nu lăsăm urmașilorPovara să facă, s-audă și să tacă”
Melodia a prins viață pe ritmurile fricii și speranței, iar colaborarea cu scriitorul Marian Odangiu a transformat-o într-o piesă memorabilă, care, în 2015, a fost oficial recunoscută ca imn al Timișoarei.
Cum a luat naștere melodia „Timișoara”
Ilie Stepan: Melodia „Timișoara”, cum multă lume știe, din generația mea și poate și generațiile mai tinere, s-a născut în miezul evenimentelor din decembrie 1989, de la Timișoara în primul rând.
Am fost contemporan cu tot ce s-a întâmplat atunci. Am participat, într-un fel sau altul, în 16 decembrie, când a început protestul în Piața Maria, iar în 17 am fost și eu pe străzi când a început să se tragă.
Țin minte că eram cu soția mea chiar pe treptele catedralei, în seara de 17, și, la un moment dat – nu o să uit asta cât trăiesc – am auzit două sau trei focuri răzlețe, la interval de câteva secunde între ele, de pistolet cred. Eu nu am făcut armata, dar nu era rafală. După aceea a început o canonadă puternică.
Norocul nostru, să spun așa, a fost că ne aflam pe treptele laterale ale catedralei, cele care dau spre Parcul Central. Am luat-o la fugă, ca toată lumea. Era și întuneric – în perioada aceea, Timișoara era, prin definiție, slab luminată, făcea economie de curent electric, ca toată țara. Cu evenimentele acelea, era și mai întuneric.
Am fugit prin parcul catedralei spre podul de la Maria și am trăit cu impresia că se trage cu gloanțe de cauciuc. Am trecut podul și, ajungând la o clădire de colț, am auzit deasupra noastră, la un stâlp vechi de fontă, un „ptiu”, sunetul unui glonț care a ricoșat la vreo doi metri de mine și de soția mea. Atunci mi-am dat seama că se trăgea, totuși, cu gloanțe adevărate.
Timișoara, 20 decembrie 1989
În 20 decembrie am cântat în balconul Operei, la ora 5 seara, când Ceaușescu încă era la putere, „Deșteaptă-te, române” și „Hora Unirii”, împreună cu regretatul meu coleg de la Pro Musica, Lică Dolga. Și, cum să spun, n-am fost peste tot, dar aflam ce se întâmplă, vorbeam între noi, iar toate acestea ne-au ajutat să acumulăm o multitudine de sentimente cu care trăiam fiecare.
Cel puțin eu le aveam foarte puternic. De la sentimentele de frică de la început, când au apărut gloanțele – era prima dată când se întâmpla așa ceva –, la deznădejde, apoi, când am aflat de morții Timișoarei, când a început să se audă că oameni au murit în 17, la ura față de cei care au tras, la sentimentele de revoltă, până la cele de după fuga lui Ceaușescu și după Crăciun, de speranță.
Pentru că piesa s-a născut în 27, să zicem oficial, atunci am cristalizat-o, în 27 decembrie. În ea s-au adunat și speranța, și convingerea că se poate trăi mai bine, că se poate trăi în libertate. Sunt gânduri pe care le aveam în mine când am compus piesa, gânduri pe care orice timișorean de bun-simț le avea și pe care, în primul rând, le-au avut și cei care nu mai erau atunci, cei care muriseră deja.
Pentru ei am scris, la ei m-am gândit când am făcut piesa. Nu m-am gândit că va deveni imn și nu am scris-o cu nicio proiecție. A fost o datorie. Am simțit nevoia să contribui cu ceva la clipele acelea absolut halucinante pe care le-am trăit în zilele respective.
Despre piesa „Timișoara” se spune și i s-a atribuit, cumva, o dată precisă a compunerii. Ea a fost scrisă dintr-o primă scriitură. Refrenul l-am făcut, dacă nu mă înșel, poate cu o zi mai târziu.
Țin minte că eram pe stradă când mi-a venit melodia, refrenul de la „Timișoara”, și m-am grăbit să ajung acasă ca să o notez repede, pe ceva, ca să nu o uit.
Cum s-au născut versurile „Timișoara”
Între timp, am luat legătura și cu Marian Odangiu, prietenul meu de o viață și omul cu care am lucrat la foarte multe dintre piesele Pro Musica, el scriind textele pentru multe dintre cântecele noastre. Am vorbit cu el și i-am spus, prin telefon, metrica piesei. El și-a notat-o. Aveam deja experiența de a lucra împreună, în sensul că el scria versuri după linia melodică.
Ilie Stepan și Marian Odangiu. Anii 80
Am încercat să-i transmit și lui, și cred că și el mi-a transmis, prin discuțiile noastre, starea în care trebuia să ne transpunem pentru această piesă pe care am simțit nevoia să o scriem. Și a făcut lucrul acesta.
Eu am repetat piesa la Casa Tineretului, unde aveam sala de repetiții atunci. Cert este că, în momentul în care a venit la sală și a auzit cum sună piesa cu trupa, a spus: „Ooo, nu, nu, nu, ce am scris eu nu este la înălțimea piesei.”
A urmat, să zicem, celebra întâmplare. Eram acolo, încă se mai trăgea sporadic prin Timișoara, în acel sfârșit de decembrie, și nu îți stătea gândul să îți iei cu tine toate trusele — stilouri, creioane, pene de chitară. Era o stare total diferită față de niște zile normale.
Ilie Stepan și Marian Odangiu. Anul 1999
Atunci, rapid, am spus: „Hai că am niște idei.” Și, pur și simplu, în sala de repetiții nu am găsit un creion sau ceva cu care să scriem, dacă vă puteți imagina. Atunci — nu știu cui i-a venit ideea, mie sau unui coleg de trupă — cineva a scos o cutie de chibrituri, a aprins un chibrit, apoi încă unul și încă unul, le-a stins, iar cu cărbunele rămas de la flacără am scris.
Aveam niște lăzi cu echipamentele noastre, pe care erau lipite hârtii cu destinații și cu mențiunea „fragil”, așa cum le trimiteam la concerte. Am rupt câteva foi și, pe spate, am notat ideile principale pe care trebuia să le aibă noul text. Nu era tot textul scris acolo — ar fi trebuit să consumăm multe cutii de chibrituri — ci doar ideile esențiale.
Marian s-a dus acasă, iar a doua zi, la repetiții, a venit cu textul pe care l-am cântat și pe care îl știe toată lumea.
După 36 de ani, ați schimba ceva în melodia „Timișoara”?
Ilie Stepan: Am spus-o și eu, a spus-o și Marian: nu aș mai schimba nimic din piesa asta. Așa cum am scris-o, acum, după 36 de ani, nu aș mai schimba nicio virgulă.
Ilie Stepan și Marian Odangiu. Anul 2012. Foto: Facebook/Ramona Băluțescu
Cei care mă cunosc și îmi spun mai prietenește, sau unii care mă mai vorbesc pe la colțuri, îmi spuneau, așa, cu ironie, că sunt perfecționist și că tot învârt niște lucruri până…. Poate așa o fi, nu știu. Cu atât mai mult are greutate ce spun acum: nu aș schimba nimic din structura piesei și din felul în care este orchestrată, interpretată etc.
Absolut excepțional este textul. Fără acest text, piesa avea un elan, dar nu era completă. Este o potrivire excepțională, pentru care îi mulțumesc în fiecare decembrie lui Dumnezeu. De altfel, îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru tot felul de lucruri. Însuși faptul că pot să îi mulțumesc în fiecare zi înseamnă un lucru extraordinar: că pot trăi.
Dar la piesa asta mă gândesc în fiecare sfârșit de decembrie. Această empatie excepțională, din punctul meu de vedere, dintre mine și Marian a născut o piesă pe care cei care nu mai sunt o merită. Este, până la urmă, despre nemurirea sufletelor lor și despre tot ce au făcut pentru acest oraș și pentru această țară.
Prima apariție publică a melodiei „Timișoara”
Piesa, după ce a fost repetată cu textul nou, a început să sune așa cum trebuie. Am pregătit-o pentru a fi înregistrată și am înregistrat-o la București, în studioul Televiziunii Române, partea audio. Pentru că, în acei ani, în acel sfârșit de decembrie și început de ianuarie, acolo se afla cel mai performant studio de sunet din România. Era singurul studio care lucra pe 16 canale.
Am înregistrat piesa în studioul lor muzical, iar în acea perioadă încă se mai trăgea. Țin minte că erau trupe de parașutiști care păzeau televiziunea și că ziua se circula pe coridoare pe bază de parolă. Atenție: dacă ieșeai din studio și voiai să mergi la toaletă sau să bei o cafea la bufet, trebuia să știi parola, altfel era grav. Psihoza teroriștilor era întreținută constant și sentimentul era unul îngrozitor.
Studioul muzical era undeva la subsol, geamurile erau sparte și mirosea a chit; se înlocuiau geamuri, se montau altele noi în perioada aceea, iar noaptea se mai spărgeau din nou. Era un miros persistent de chit de geam.
Refrenul, cântat alături de parașutiști
La refrenul piesei „Timișoara”, în studio, au cântat cu noi vreo șase sau șapte parașutiști de la Boteni. Erau după o noapte de pază și, înainte de a merge la culcare, au trecut pe acolo. I-am văzut, unul a băgat capul pe ușă și i-am spus: „Nu veniți să cântați cu noi?”. „Păi nu știm…”. „Ba știți.”
Și au cântat cu noi. Am avut nevoie de vocile lor ca energie. Voci obosite și, în același timp, pline de acea vioiciune pe care ți-o dă speranța.
Toți aveam speranță. Ăsta e un cuvânt care m-a călăuzit și pe mine: speranța era un sentiment absolut fundamental în sufletele noastre. Bucuria și speranța pentru o viață mai bună și pentru libertate. Au cântat și ei la refren, apoi s-au dus să se odihnească.
Asta a fost la București, până prin 6–7 ianuarie.
Iar prima dată piesa s-a cântat în cadrul primului concert organizat după fuga lui Ceaușescu, pe 22 ianuarie, la Palatul Sporturilor, Sala Polivalentă din București.
A fost primul concert rock organizat în România după evenimentele Revoluției.
22 ianuarie 1990. Primul concert liber al rockului românesc. La apariția PRO Musica pe scenă, publicul a scandat: „Noi suntem poporul!”
Concertul se numea „Timișoara-București”. Din Timișoara au cântat Cargo, ABRA și noi, Pro Musica. Din București au cântat Compact, Iris și Holograf. Concertul a fost deschis de Victor Socaciu și de o solistă rock româncă stabilită în Germania, Păunița Ionescu, o voce foarte bună de rock.
A fost o sală arhiplină, iar eu mi-am dat seama ce a însemnat reverberația gestului făcut de timișoreni și cum au ajuns veștile despre Timișoara la București. Relatările s-au răspândit ca un bulgăre de zăpadă, iar trupele timișorene, și noi care am venit cu „Timișoara”, au avut o primire extraordinară.
Muzica bănățeană, un nucleu al rock-ului românesc
În cariera noastră, a mea și a Pro Musicii, am susținut de-a lungul anilor mai multe concerte la București și am fost primiți de fiecare dată foarte, foarte bine. Publicul de rock ne privea ca și cum am fi venit din Occident. Cristi Miculescu ne spunea: „Voi aveți un alt aer, arătați cumva, pășiți altfel când veniți de-acolo.”
PRO Musica, 1975: Ilie Stepan, Boian Perin, Erlend Krauser, Doru Apreotesei, Dixie Krauser
PRO Musica anului 1979
PRO Musica, 1982, în concert la Casa Tineretului din Timișoara: „Scena sălii era în reparație generală, drept care s-a cântat printre și pe schele, prin nisip și alte materiale de construcții… într-o atmosferă de șantier… Iar sus, pe cea mai înaltă poziție, era o pancartă pe care scria «Alcoolul nu este un aliment!»”
Atmosferă. Concert PRO Musica, 1982, Casa Tineretului din Timișoara
Se întâmpla în anii ’80, când noi simțeam că ne asfixiem cu aerul, iar ei ne priveau totuși cu admirație. Eram demni de faptul că muzica rock bănățeană a fost un nucleu important în rock-ul românesc. Nu înseamnă că minimalizăm contribuția altora, dar nu întâmplător Phoenix s-a născut la Timișoara, și nu întâmplător noi am urmat generația Phoenix, care în perioada respectivă era în Germania, aflase despre evenimentele de la Timișoara și era inițial îngrijorată, apoi descătușată pentru noi.
Solidaritate și speranță, energia colectivă
Am fost atunci, timișorenii, la troița de la Universitate, unde am depus o coroană de flori pentru martirii Bucureștiului. Sunt momente care se întâmplă o dată în viață, în istorie, poate o dată la câteva sute de ani, când se schimbă ceva major.
Pentru că și la Timișoara, în 20 decembrie, sutele de mii de oameni adunați în Piața Operei s-au întors cu fața către catedrală, au îngenuncheat și au spus Tatăl Nostru, indiferent că erau maghiari, sârbi, români, nemți, evrei. Acea energie colectivă, acea empatie divină dintre oameni, nu se naște și nu se coagulează în fiecare zi.
ILIE STEPAN
La București am simțit aceeași atmosferă. De la Polivalentă, unde am făcut proba de sunet, am mers pe jos până în centru, timp de o oră, pentru a simți aerul acela și a observa oamenii, parcă toți se cunoșteau între ei. Chiar dacă nu se salutau, era un alt aer, o altă atmosferă, care s-a schimbat brusc după ce intrat politicul și a confiscat ce-a confiscat și ulterior cu evenimentele dramatice ale mineriadelor.
Acea coagulare, acea divină înțelegere între oameni, sunt absolut emoționat de fiecare dată când mă gândesc. Și sunt mândru că am putut trăi acele vremuri, să le văd și să le simt, pe lângă faptul că am compus piesa „Timișoara” și, de atunci, am încercat să păstrăm steagul sus, să năzuim pentru libertatea omului, de a fi om și de a spune ce gândește.
(Foto: Facebook/Ilie Stepan; captură video concert 22 ianuarie 2022)
Citeste mai mult
