Când rușii au ocupat, fără vărsare de sânge, Crimeea, steaua lui Putin era la apogeul strălucirii sale. Context în care, probabil, o parte însemnată a societății ruse a ajuns să fie de acord asupra faptului că o mână forte este cel mai bun mijloc de guvernare. Și de care ar avea nevoie, și de acum încolo, succesoarea fostului imperiu sovietic. Nu știm exact ce a prevalat în logica rusului de rând, dar s-ar părea că acesta a ales în cunoștință de cauză autoritarismul lui Putin. Fiind evident, în plus, că această logică s-a păstrat și a funcționat pe toată durata ostilităților declanșate de către Rusia asupra ucrainenilor.
Este motivul din pricina căruia, cam tot ceea ce se întâmplă de un an de zile în fosta republică sovietică Ucraina, devenită independentă, nu s-ar putea așeza doar sub semnul voinței unui singur om, adică lui Putin și a camarilei acestuia. Căci, scurgându-se atâta timp de cumplită și inutilă vărsare de sânge, nu avem cum să nu ne întrebăm dacă nu cumva urgia abătută asupra societății ucrainene are girul tacit al majorității societății ruse. Așa că, numita operațiune specială, în fapt, un război devastator în adevăratul sens al cuvântului, nu ar trebui pus doar sub semnul lui Putin, ci și sub cel al rușilor de rând, în genere. De unde, în loc de formula: „războiul lui Putin”, mai adecvată ar fi: „războiul rușilor împotriva ucrainenilor”. Mai sintetic: războiul ruso-ucrainean. Și nu încape îndoială: agresorul este în mod evident Rusia, cetățenii acestui stat dictatorial, în cele din urmă.
Altfel spus, să nu ne amăgim că toată grozăviile care se petrec în Ucraina s-ar datora în întregime ordinelor și dispozițiilor lui Putin. Sau, în parte, celor apropiați acestuia. Astfel, relatările de presă despre atrocitățile comise sunt cât se poate de grăitoare: cei care s-au dedat la acțiuni abominabile, și care sunt în afara regulilor războiului, au fost rușii de rând. Desigur, în postura lor de soldați. Din punct de vedere uman, dramele lor, ca soldați, nu le scuză însă în niciun fel comportamentul primitiv și plin de cruzime. Fără doar și poate, nici partea ucraineană nu a făcut excepție. În acest sens, existând relatări cât se poate de credibile și din care rezultă faptul că și ucraineanul de rând, în postura lui de soldat, nu s-a lăsat mai prejos. În ambele cazuri, ceea ce este de reținut fiind faptul că liderii celor două tabere sunt la curent cu atrocitățile mai sus pomenite, dar, public, nu au luat nicio atitudine față de proprii subordonați care acționează în teatrele de operațiuni în termenii unui război total.
Este evident că din perspectiva unei psihologii colective, în cazul Crimeii, pentru rușii de rând au contat mai multe lucruri: faptul că peninsula era locuită în cea mai mare parte de către etnici ruși; că, începând de la războiul Crimeii (1853-1856), conflict în care marile puteri europene ale vremii au fost profund implicate, și trecând prin cel de-a doua conflagrație mondială, pentru acest petec de pământ rușii au dat o importantă cotă de jertfe omenești. În paranteză fie spus, războiul Crimeii este considerat ca fiind prima conflagrație modernă în care avem de-a face cu războiul total, cu repercusiuni tragice asupra populației. Oricum, istoria Crimeii, inclusiv cea recentă, reprezintă un context care se dovedește cât se poate de prielnic pentru orice fel de manipulare, chiar și minimală. Ceea ce a făcut ca rusul de rând, fără cine știe ce eforturi, să ajungă lesne să se simtă solidar cu orice aventură inițiată de către dictatorul de la Kremlin. Căci, nu în alți termeni ar trebui pusă și agresiunea împotriva ucrainenilor. Este posibil ca rusul de rând să nu discrimineze între drepturile succesorale ale fostul imperiu sovietic și cele ale unei populații care a dovedit că este capabilă de a structura o comunitate politică autonomă. Dincolo de faptul că liderii ucraineni nu au știut cum să gestioneze chestiunea drepturilor minorității ruse, pentru rusul de rând a funcționat îndeosebi logica aflată sub semnul recuperării statutului unei foste puteri mondiale. Putere considerată că ar fi fost rodul nemijlocit al sacrificiilor făcute, de-a lungul timpului, de către rusul obișnuit. Este posibil ca, în faza de început a declanșării așa-numitei operațiuni speciale, rușii de rând să se fi așteptat, asemeni lui Putin, ca lucrurile să se petreacă oarecum potrivit celor care au fost încununate de succes în cazul „recuperării” Crimeii. Complicarea lucrurilor nu a schimbat filosofia rusului de rând. Drept dovadă, cu excepția unei minorități, destul de repede înghesuită prin închisorile rusești, majoritatea societății rusești pare să fie de acord, și de acum încolo, cu agresiunea îndreptată împotriva ucrainenilor.
Ajunși aici, trebuie să recunoaștem că atât logica occidentalilor, cât și a lui Putin, au omis o lecție istorică. Și pe care ar fi trebuit s-o fi băgat mai bine la cap. Astfel, ar fi luat aminte la faptul că, în cea de-a Doua Conflagrație mondială, represaliile dezlănțuite de către ambele părți beligerante, întâi, prin bombardarea atroce a Angliei, apoi, a Germaniei, nu și-au atins câtuși de puțin scopul: poporul britanic n-a renunțat la rezistență, iar poporului german nu i-a trecut nicidecum prin cap să se răscoale împotriva regimului lui Hitler.
Pornind de aici, am putea concluziona: așa cum sancțiunile occidentale nu-și vor atinge scopul, accentuând, dimpotrivă, sentimentele de cetate asediată ale rușilor de rând, nici bombardarea infrastructurii energetice a ucrainenilor nu-i va determina pe aceștia să accepte condițiile lui Putin de a face pace. În mod cert, acțiunile rușilor nu-i va demobiliza pe ucraineni, ci, dimpotrivă, îi va împinge și mai mult înspre întărirea coeziunii, înspre autoalimentarea sentimentelor naționale, determinându-i să-și continue rezistența. Pe de altă parte, cele de mai sus prezintă și o latură întunecată, care se traduce prin acumularea și capitalizarea frustrărilor de tot felul, a urii, în cele din urmă. Ura, asemenea umezelii, se va propaga, din particulă în particulă, în ambele organisme sociale implicate în confruntare. Ceea ce, fără îndoială, va determina o escaladare a războiului, a atrocităților. Răul va deveni o banalitate de uz cotidian. Prin urmare, va rezulta o îndepărtare tot mai accentuată a ambelor părți de căile care ar putea conduce la soluții care să aducă pacea.
În tot acest conflict, asemănător unuia de secesiune întârziată, ajutorul occidental, acordat ucrainenilor, ar putea fi asociat unui gest cât se poate de firesc. La fel cum a fost și ajutorul acordat Rusiei sovietice, în urma atacului german din 1941. Fără îndoială, actualul ajutor al statelor occidentale, este unul care, din perspectiva unor valori universale, este nu doar binevenit din perspectiva celui agresat, ci firesc. Fără ca acest gest să impieteze, pe de altă parte, asupra bunei funcționări a societăților donatoare. Fără îndoială, în contextul actual, al unei crize în energie, este greu de evaluat care va fi reacția societăților occidentale pe termen mediu și lung. O reacție care nu are cum să nu survină, la un moment dat, în cazul acestor societăți. Efortul de război va împinge la limită nu numai agresorul, ci și cealaltă parte, inclusiv pe cei care o ajută. Oricâtă osânză ar avea societățile occidentale, inevitabil, vor descoperi că nu sunt în posesia unor resurse nelimitate. Probabil, va exista un fel de punct de curgere, ca la probele supuse tracțiunii, situație în care anumite lucruri se vor rupe cu siguranță, fără a se mai acționa asupra lor.
Ținând cont, într-un atare context, de ultimul spectacol al Comisiei Europene, ținut la Kiev, adică în inima războiului, s-ar părea că, potrivit celor din colivia aurită a Bruxelles-ului, coarda confruntării mai suportă, în continuare, oareșce tracțiuni. Câte, ne-am putea întreba? Nimeni, de fapt, nu știe cu certitudine! S-ar părea că și occidentalilor a început să le cam placă să joace la ruleta rusească.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Post-ul ÎNTÂLNIRI DE FEBRUARIE – Gabriel ENACHE – Reamintiri apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult