Întâia noapte la Cotroceni!

Noapte profundă de iarnă, cer înstelat, pietre care trosnesc ușor din pricina gerului, cucuveaua și-a făcut damblaua, iar până la urmă Iohann și-a găsit beleaua.
Cam așa ar putea fi descrisă cea dintâia noapte a lu’ badea Ilie Bolojan la Cotroceni. Stingher într-un palat atât de mare și într-un dormitor în care poți să întorci liniștit camionul. Și ce poți să faci în astfel de momente când somnul nu se lipește de tine, iar liniștea asta îți țiuie enervant de tare în urechi? Îți suni un prieten, să-ți țină de urât, să treacă noaptea mai repede. Ceea ce și face.
Telefonul țârâie o dată, de două ori… Dă să-l închidă. E, totuși, trecut de 1 noapte, când de la celălalt capăt al firului, pardon, spun fir din obișnuință, se aude o voce caldă, prietenoasă: – Alo! – Romeo? Sunt eu, Ilie de la Oradea. Romeo, Romeo Dunca, puțin nedumerit. Doar ce văzuse la televizor ceremonia de instalare a președintelui, vocea i se părea cunoscută, clar era a lu’ Ilie, prietenul său și a lu’ Nelu Popa, doar numărul telefonului era altul. Până la urmă Romi a înțeles că președintele îl sunase de pe noul număr, cel de la Cotroceni. Pe firul roșu, cum ar veni.
– Cum de nu ai somn, Romeo? Acum se crapă de ziuă și tu o ții ca la 20 de ani.
– Știți cum e, domnule președinte. Mai am o postare de făcut pe Facebook în care le dau în freză pesediștilor, apoi mă pun și eu lângă nevastă-mea.
– Bă, nu-mi mai spune domnule președinte, că ne cunoaștem de-o viață.
– Nu e așa, domnule președinte. Eu respect funcția și gradul, că așa am învățat în armată să-mi știu lungul nasului. Da’ mai bine spuneți, cum sunt impresiile după prima zi de lucru la Cotroceni?
– Cum să fie, Romeo? Ca la început. După ce a plecat neamțu’ m-am plimbat prin palat, m-am întâlnit cu angajații de acolo. Prea mulți, Romeo, prea mulți. De luni trec la restructurări. Îmi aduc doi bucătari de la Aleșd, prieteni din copilărie, păstrez două, trei cameriste, un grădinar, iar pe ceilalți îi dau afară. Unii sunt de pe vremea lui Iliescu. În trei luni fac ordine. Intru inclusiv și în ăia din fanfară și din gardă. Pe unii îi trimit la trupă să facă instrucție, pe alții, la plimbare. Gata cu boeria. M-am luat cu vorba și nu ți-am spus de ce te-am sunat.
– Vă ascult, domnule președinte, vă ascult.
– Cât stau la Cotroceni vreau să te propun ministru. Clipe de tăcere, rumoare, chiar, care se prelungesc apăsător.
– Romeo, mai ești?
– Sunt domnule președinte.
– Atunci de ce taci și nu spui nimic? Să nu spui că nu primești, că mă supăr pe tine
– Păcatele mele, eu nu am fost bun de deputat, darămite de ministru. În plus, nici nu mai sunt liberal, că am ascultat de alții și m-am dat cu Ludovic și Forța Dreptei.
– Nu-i bai, spune-i lui Hadrian că îl rog eu să-ți semneze de îndată transferul, apoi aranjez cu Marcel să te reprimească în PNL. După un moment de pauză: Romeo, ești prietenul meu, știu ce poți și pentru cât te-ai luptat la Caraș cu pesediștii, meriți să fii ministru. Ministrul Aerului!
Romeo contrariat: – Ce minister e ăsta, că n-am mai auzit de așa ceva?
– Un minister nou înființat. În contextul ăsta internațional trebuie să avem un minister și un ministru vigilenți la tot ce zboară în aer: avioane, drone, păsări. Mai ales la păsările migratoare care ne survolează spațiul Schengen. Și m-am gândit la tine. Tu ai elicopter, știi cum e aerul pe sus… Ce zici, primești?
– Domnule președinte mă simt onorat, mai ales că în felul acesta le-aș da o lecție celor care nu m-au votat în alegerile locale. Dar nu pot să spun da până nu vorbesc și cu Nelu. Să-i cer voie, că eu așa am fost învățat patru ani.
– Cere-i, cine te oprește?
– Păi… nu pot.
– Păi de ce nu poți?
– Nu pot că la ora asta doarme. Și pentru prima dată după o zi plină cu de toate, badea Ilie a izbucnit în râs. Și-a tras căciulița pe cap să nu răcească, apoi s-a culcat cu zâmbetul pe buze.

Citeste mai mult