O cronică neagră, dar dovedind aceeaşi profundă înţelegere a naturii umane demonstrată anterior de Haneke, care se menţine la standardele care l-au consacrat
Există formulări tautologice şi formulări care, dimpotrivă, ne apar ca absurde prin contrast, fiindcă includ termeni care se contrazic (ca şi cum ai spune, de exemplu, ”o furtună ca o adiere” sau ”o mulţime de numai câţiva oameni”).
Mai în glumă, mai în serios, în cea de-a doua categorie ar putea intra şi ”un film cu final fericit regizat de Michael Haneke”, ştiut fiind că majoritatea realizărilor sale se concentrează pe latura întunecată a existenţei şi au, de obicei, finaluri pe măsură (de exemplu ”Amour”, ”La pianiste”, ”Der Siebente Kontinent”, ”Funny Games” sau ”Das Weisse Band”).
Cu atât mai mult stârneşte interesul cinefilului o peliculă a celebrului regizor austriac intitulată chiar astfel: ”Happy End”.
Filmul începe printr-o incursiune aparent banală în viaţa unei familii, cam ca în ”Al şaptelea continent”. Numai că primele secvenţe sunt filmate cu telefonul mobil, iar micile texte sunt însoţite uneori de emoticoane, semn că trebuie să ne gândim cum arată viaţa noastră de când a fost invadată de internet şi de dispozitive IT.
Şi, întrucâtva, această introducere poate fi comparată şi mai departe cu filmul amintit mai sus: avem de-a face cu o familie modernă, în care toată lumea încearcă (însă nu cu succes) să salveze aparenţele şi nimeni nu este fericit cu adevărat.
Gesturile şi dialogurile dintre personaje sunt mecanice, formale – problemele reale sunt în altă parte
Gesturile şi dialogurile dintre personaje sunt mecanice, formale – problemele reale sunt în altă parte. Poate în interior sau poate în spatele unor secrete.
Problemele ce apar pe un şantier, în urma unei surpări de teren, nu fac decât să agraveze lucrurile, iar adolescenta Eve – fiica din prima căsătorie a lui Thomas Laurent (Mathieu Kassovitz) – care soseşte în vizită (mama sa fiind spitalizată din cauza unei supradoze de medicamente), se simte debusolată, la rândul ei.
Într-o lume în care schimbul de fantezii sexuale pe Internet a devenit ceva obişnuit, nimic nu te mai poate surprinde. (Iar dialogul dintre tatăl Evei şi Claire ilustrează perfect acest lucru).
Haneke surprinde exact (şi, uneori, cu o tentă de umor negru) conflictul dintre generaţii, care în unele secvenţe de aici s-ar putea transcrie prin ”cinismul şi blazarea” versus ”temperamentul exploziv şi lipsa de pudoare”.
Mi-a plăcut şi modul în care este redată ”plonjarea” în mediul virtual pe care, dacă suntem sinceri, nu ştiu câţi dintre noi am putut-o evita. Cel puţin în ultimele decenii. Oare cuvintele pe care le tastăm au aceeaşi valoare ca acelea pe care le rostim prin viu grai? Oare ”eul” nostru virtual este la fel de sincer? (Chiar dacă, bineînţeles, ne aparţine în egală măsură).
Haneke nu dă verdicte, dar observă foarte bine
Haneke nu dă verdicte, dar observă foarte bine. Şi sugerează totuşi că ceva, în viaţa omenirii, s-a schimbat.
Pe urmă, revolta împotriva unui mod de viaţă conformist, a unor mentalităţi standard, a unor valori burgheze apare drept ceva firesc – dar avem, în mod sigur, cu ce să înlocuim toate acestea?
O beţie şi un număr hip-hop par prea puţin pentru o replică autentică, şi putem deduce că, de fapt, ambele generaţii se află în derivă.
Pe măsură ce acţiunea înaintează, sunt foarte bine redate atât dramele familiale, cât şi societatea aflată pe un drum al pierzaniei. Până şi mica Eve înţelege perfect, aproape ca un om matur, vidul în care trăia tatăl său.
Un vid ce se extindea, nemilos, ca o cangrenă, făcând ca lumea în ansamblu să fie una roasă de acid.
Actorii care strălucesc sunt cei de la extreme, din punct de vedere al vârstei
Distribuţia e de excepţie, toţi interpreţii joacă bine, dar dacă îmi pot permite o opinie personală, actorii care strălucesc sunt chiar cei de la extreme, din punct de vedere al vârstei: regretatul Jean-Louis Trintignant, senzaţional în rolul bătrânului cinic cu tendinţe sinucigaşe (Georges), şi tânăra Fantine Harduin, foarte promiţătoare în rolul Eve. De altfel, către finalul filmului, cei doi vor apărea într-o scenă şi vor purta un dialog pe care îl găsesc de referinţă atât ca interpretare actoricească, cât şi ca subtilitate, profunzime de înţelegere a naturii umane pe care Haneke a demonstrat-o de atâtea ori. Cei doi se vor reîntâlni şi în secvenţa finală. Trecutul şi viitorul cinematografiei, împreună. Excepţional.
(Isabelle Huppert, cea care a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă – la Cannes şi Academia Europeană de Film – pentru rolul din La Pianiste, joacă bine, desigur. Dar în această peliculă nu este ea vioara întâi).
Un happy-end amar
Sfârşitul, desigur, va elucida misterul din titlu.
Fără a-l dezvălui, trebuie totuşi să spun că titlul nu e chiar o înşelătorie. Însă este un happy-end amar, poate cel mai amar posibil. Ironic şi amar. Veţi vedea de ce.
Dacă la început spectatorul poate să aibă dubii privind calitatea şi profunzimea ansamblului, până la ultimul cadru Haneke (care semnează şi scenariul) va demonstra că şi-a păstrat standardul cu care ne-a obişnuit. Ba poate chiar, în unele momente, l-a şi depăşit.
Autor: Mihai Gîndu
Citește și: Shirley Temple, mica prinţesă a unor mari filme
Citeste mai mult