Pe la începutul verii am fost sfătuit de medicul de familie s-o las mai moale cu pastilele ce-mi calmau tot mai desele dureri de coloană și umeri. M-am internat la foc automat în speranța că spitalul din Micro XIV(prin medicii săi de la „Neurologie”) îmi pot oferi o alternativă la calmantele pe care le primeam din străinătate.
Pe holul de la „Urgențe”, la 7 dimineața, parcă recunosc pe cineva. Da, el era! Mulți îi spuneau „Mișu”, eu rămăsesem la Mihai, Mihai Baltag. Cu bagajul făcut, cu un baston de om bătrân fără de care abia se mișca de colo-colo, ajutat de mama lui să-și care geanta de internare. Pe lângă el, chiar dacă am vreo zece ani în plus, păream sportiv de performanță. Plus atenția infinit mai mare a celor care au decis internarea mea pentru faptul că la nivel de socializare-comunicare mă transform într-un „nice guy”, în timp ce la tastatură scot tot ce-i mai rău din mine. Ce să mai, abia după vreo două ore a apărut și el la ușa salonului, pentru că i-am explicat asistentei-șefe că „bătrânelul”, de 40 și un pic de ani e ziarist șmecher și bla-bla-bla.
Am stat împreună aproape o săptămână. Știam că are probleme de toate felurile(sănătate, bani, viață privată), dar în perioada aia le-am aprofundat mai mult și mai bine. Mi-am oferit sprijinul și l-a acceptat doar pe cel ce venea strict de la mine. A refuzat politicos dar cu toată convingerea, o eventuală campanie pe rețelele de socializare sau orice alt fel de colectă publică iar despre o eventuală postare a unor poze din spital nici nu putea fi vorba. Făcusem câteva fotografii cu telefonul său ca să nu aibă impresia că voi face ceva pe la spate, dar după vreo două zile le-a șters și pe alea. Am râs, am glumit, am mâncat împreună și am băut cafele câte nu puteam număra în ultimii 10-15 ani când ne mai văzusem când și când. Rar, din ce în ce mai rar….
Am plecat din spital la cerere, nu era ceea ce îmi doream. Pe Mihai l-am lăsat acolo. Trecuseră câteva zile iar tratamentele lui costau, trebuiau plătite, iar el nu avea nimic….
În prima sută de metri de la poarta Crângului l-am sunat pe unul dintre băieții buni din sportul buzoian, cel care îl și ajutase pe Mihai să se interneze cu 2-3 telefoane bine țintite. I-am zis că omul nostru e fericit că s-a internat dar că nevoile lui sunt maxime. După vreo oră mi-au confirmat amândoi că SOS-ul lansat de mine și-a atins ținta.
Când am deschis telefonul (o fac acum doar odată pe săptămână de la mii de kilometri distanță de Buzău) mesajul unui alt coleg de breaslă spunea așa: știu că ești supărat, o înțeleg și o respect, dar Mișu Baltag merită să citească din cer câteva rânduri scrise de tine.
Plus alte 20-30 de alte surse(prieteni, colegi, titluri de presă, postări în social-media) cu știrea morții unuia dintre ultimii dinozauri din presa sportivă buzoiană. Poate chiar ultimul pentru că eu sunt mai mult o fantomă, un nume, nu o prezență fizică.
Mi-am adus aminte că am notat o chestie la care țineam al naibii de mult: un interviu în trei cu el și cu puștiul de Andrei Pițigoi, vârful de lance al noii generații de ziariști sportivi buzoieni. Le propusesem ambilor s-o facem înainte de episodul cu spitalul dar și la vreo săptămână după aia, când și Mihai al nostru fusese externat. Nici nu mai țin minte care din noi trei a anulat întâlnirea aia, ar fi fost o discuție pe cinste despre rolul jurnalismului de sport într-un oraș în care angajatorii din domeniu îți oferă un salariu minim pe economie și visează la știri, comentarii și reportaje mai șmechere ca la GSP, France Football sau Marca.
Mihai Baltag n-a vrut să se știe că e sărac, n-a vrut să fie privit cu milă de oamenii din sportul buzoian. Al naibii de discret și de tăcut, nu s-a plâns nici măcar celor care l-ar fi putut ajuta și nu s-ar fi lăudat cu asta.
Nici eu n-am scris toată polologhia ca să vă zic cât era el de băiat bun, talentat la scris, câine roșu sau alte dulcegării.
N-am lucrat niciodată în aceeași redacție, la șprițuri am mers rar sau deloc, la gagici nici atât. N-am fost certați niciodată în cei vreo 25 de ani de când a venit el în presă, dar sigur ne-am urmărit scriiturile și ne-am respectat ca oameni și ca profesioniști.
Mă laud eu, doar n-o să aștept din nou postări comandate de linșaj pe Facebook, nu?
Mihai Baltag e al treilea băiat bun care pleacă dintre ai mei din septembrie încoace. N-am plâns după niciunul dintre ei, dar acum îmi mușc mâinile de nervi că nu m-a considerat unul dintre puținii(2-3 din ce am înțeles) lui prieteni! Așa cum erau cei de la Metalul, HC Buzău și care or mai fi fost, că eu alții nu îmi mai amintesc acum. De persoane nu vorbesc, că nu cred că vreunul se va bucura de o asemenea publicitate.
Fac și eu pe discretul cum a făcut-o Mihai Baltag în ultimii săi 5-10 ani din viață, știu că ar strâmba din nas dacă ar citi articolul ăsta. Eu îmi voi aduce aminte de el când voi merge la un meci de handbal și-i voi vedea pe prietenii noștri comuni, când voi merge pe „Metalul” și mă voi saluta cu cei doi profesori din presa sportivă buzoiană și ei, ca și Mișu, îndrăgostiți iremediabil de această echipă.
Te-ai dus cu speranța că îți va fi mai bine, noi vom încerca să te contrazicem și să ne bucurăm de ceea ce ai ratat tu. La o bere și o cafea cu îngerii încearcă să îți imaginezi echipele tale dragi prin cupele europene. Da, sigur ești cu îngerii, ai fost cu adevărat unul dintre băieții buni!
Vali MOCANUThe post Gânduri de la mii de km distanță pentru Mihai Baltag, unul dintre ultimii „dinozauri” din presa sportivă buzoiană: „Ai fost cu adevărat unul dintre băieții buni” first appeared on Observatorul Buzoian.
Citeste mai mult