Joanne Elvy, fotografa canadiană care a surprins prima comemorare a Revoluției Române, povestește într-un interviu acordat exclusiv Express de Banat despre oamenii, vocile și energia electrizantă a Timișoarei la un an după Revoluție.
Decembrie 1990, un an de la revoluție. Joanne ajunge în jurul orei 17, cu trenul, în Gara de Nord din Timișoara. E seară, întuneric. A venit să documenteze atmosfera post-decembristă a orașului.
Joanne își amintește totul. Vocile oamenilor, nume, locuri, contexte. O memorie intactă. Își amintește despre interesul studenților pentru blue jeans și Beatles, despre o femeie care plângea pe stradă („i-am făcut trei fotografii”), despre Adi și Marius, doi studenți care i-au devenit translatori și apoi prieteni, despre tinerii militari care patrulau pe străzi, despre cum a ajuns în 21 decembrie în balconul Operei („îmi amintesc sunetul vocilor de aici”), și despre magia unui spectacol, „Garden Party” de Václav Havel, la Teatrul Național, la care a ajuns după ce cineva i-a oferit un bilet. Chiar fără să înțeleagă limba română, Joanne a simțit ce trebuia.
La Memorialul Revoluției din Timișoara, Joanne a adus în premieră imaginile-document realizate în decembrie 1990, fotografii care surprind emoția, curajul și frica oamenilor din acele zile. La vernisajul expoziției „Timișoara 1990” au participat și elevi de la Liceul Emanoil Ungureanu, martori ai unei povești vizuale care încă impresionează.
Astăzi, Joanne locuiește la Praga și predă limba engleză.
Redăm interviul acordat în engleză, tradus în limba română.
Ce v-a determinat să veniți în România, mai ales în Timișoara, în decembrie 1990? Care a fost contextul?
Am ajuns prima dată la Praga, în martie 1990. Atunci mi-a venit ideea de a călători în Europa de Est. M-am întors în zonă în noiembrie 1990. Am fost mai întâi la Berlin, la prima aniversare a căderii zidului. Apoi la Praga, la prima lor comemorare. Am ajuns în Polonia, la alegerea lui Lech Wałęsa, apoi în Ungaria, tot la prima aniversare. După aceea am venit la Timișoara.
Timișoara era importantă pentru mine pentru că, dintre toate aceste patru revoluții, era singura în care oamenii muriseră. A fost vărsare de sânge.
În America de Nord se vorbea mult despre Berlin, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, dar foarte puțin despre România. Nu știam pe nimeni aici. Mi-am cumpărat pur și simplu un bilet de tren din Budapesta spre Timișoara. A fost o experiență complet diferită.
Am ajuns în Timișoara pe la cinci după-amiaza. În zona gării era întuneric. La gară era un birou de informații, iar cineva de acolo mi-a spus unde aș putea să mă cazez. Era un hotel mic, ieftin, aproape de centru. Nu era un hotel mare.
După ce m-am cazat, am ieșit pe străzi și am început să mă plimb. Atunci am realizat că erau foarte multe lucruri care se întâmplau, multă activitate, o energie aparte în oraș.
Aceasta sunteți dumneavoastră?
Da, eu sunt.
La momentul respectiv, toată lumea știa că se apropie aniversarea revoluției și exista multă tensiune. Oamenii erau puțin neliniștiți în legătură cu ce fel de manifestații urmau să aibă loc. Se vorbea despre posibile greve ale muncitorilor și ale studenților, iar Iliescu era perceput ca un eșec. Din acest motiv, era deja foarte multă armată pe străzi, militari tineri.
Între timp, am cunoscut câțiva studenți universitari. A fost foarte interesant, pentru că toată lumea voia să vorbească engleză cu mine. Cum eram destul de tânără atunci, am început să ies cu studenții. Mă întrebau despre viața din Canada, despre muzică, Beatles, blugi… Au ajuns, practic, să fie traducătorii mei.
În ziua aniversării propriu-zise, pe 21 decembrie, unul dintre ei a venit cu mine. Am mers la universitate și am urmat traseul marșului până în piața principală. Când am ajuns acolo, eram una dintre persoanele din mulțime. Cineva m-a văzut cu aparatul foto și m-a invitat să merg în față, alături de ceilalți jurnaliști.
V-au primit bine?
Foarte bine, foarte bine! Trebuie înțeles contextul: totul era ca o pagină albă. Nu știam aproape nimic despre ce urma să văd.
Ce știați despre Timișoara și despre revoluție înainte să ajungeți aici?
Știam doar că Revoluția Română a început la Timișoara și că au murit oameni. Atât. Și, în comparație cu imaginile frumoase din Praga, Revoluția de Catifea, sau cu cele din Polonia și Ungaria, am simțit că era o chestiune morală pentru mine să arăt și partea grea a lucrurilor. Nu doar schimbarea și speranța, ci și suferința oamenilor.
Știam, de asemenea, că regimul din România fusese foarte dur. Extrem de dur. Dar în cercul meu de acasă nu se știa aproape nimic despre asta. Doar auzisem câteva povești.
Erați jurnalistă atunci?
Nu. În Canada am studiat fotografie și media la universitate. Eram foarte interesată de fotografia documentară socială.
Când eram adolescentă, am locuit timp de șase luni în Germania și am văzut Zidul Berlinului. Pentru mine, una e să citești istoria într-o carte și cu totul altceva să o vezi, să o simți. Și acum mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Este o experiență foarte puternică.
Fotografia are capacitatea de a surprinde acel sentiment. Chiar și acum, când mă uit la imaginile pe care le-am făcut atunci, îmi amintesc foarte clar ce am trăit.
Cum a fost atmosfera în Timișoara în decembrie 1990 și cum ați ales ce să fotografiați? A fost o alegere bazată pe emoție, pe ce vedeați, pe ce vă spuneau ceilalți?
Din fotografiile mele încă îmi amintesc foarte clar. De exemplu, este imaginea unei femei în vârstă care plânge, copiii care aprindeau lumânări, ceilalți jurnaliști care erau cu mine, sus, în piață…
Un lucru foarte interesant a fost că atunci când am revenit aici, în aprilie, cu fotografiile mele, și am intrat în muzeu, am început să recunosc oameni. Mi-am dat seama că sunt aceleași persoane din fotografiile expuse jos. Practic, oamenii pe care îi fotografiasem atunci erau chiar aici, în imagini.
Și mi-am dat seama că fotograful ale cărui imagini sunt expuse jos și eu am fost, de fapt, unul lângă altul, fotografiind în același timp, în același loc. A fost un sentiment incredibil. De aceea i-am spus lui Gino Rado (n.r, președintele Memorialului Revoluției din Timișoara) cât de interesant este acest lucru: că eram chiar lângă el în acel moment, fără să știm unul de altul. Este wow.
Atmosfera era, pe de o parte, una de tensiune. În ziua de 21 decembrie 1990, oamenii erau nervoși. Știu că unii dintre studenții pe care îi cunoscusem au plecat din Timișoara în acea zi, pentru că se temeau că situația ar putea deveni din nou violentă. Dar, în același timp, energia era extraordinară. Era un sentiment puternic de libertate. O energie electrică, foarte intensă. „Libertate, libertate!”, acesta era sentimentul dominant, chiar dacă exista și frică.
De ce este acesta momentul potrivit pentru ca aceste fotografii să fie expuse pentru prima dată? Și la Timișoara.
Cred că este un moment potrivit. Și este cu atât mai important având în vedere vârsta elevilor care au venit astăzi, pentru că am observat acest lucru și la Praga. Elevii de liceu sunt cei care încep să pună întrebări. De ce? Generația mai în vârstă, știți, unii dintre ei au un fel de nostalgie, o nostalgie falsă, față de trecut. Sau încă sunt, cum spunem în engleză, „bitter”, adică dezamăgiți sau furioși, pentru că nu au reușit să meargă mai departe din punct de vedere economic. Au avut dificultăți.
În schimb, aceasta este prima generație care face parte dintr-un nou mod de a face lucrurile. Și cred că este absolut esențial ca, în orele de istorie sau de științe sociale din liceu, să se ridice astfel de întrebări, împreună cu tinerii.
Îmi amintesc și de mine, în liceu. Unul dintre profesorii mei de istorie a trăit Al Doilea Război Mondial. Și unele dintre lucrurile pe care le spunea, când eu eram adolescentă, mi-au rămas foarte puternic întipărite în minte. Dar, în același timp, eu eram „ferită” de realitatea războiului, de conflict, dacă are sens ce spun. Cred că acesta este un motiv important.
Și mai este ceva. Începem să vedem schimbări. Încet, dar sigur. Pe de o parte, sunt zone din centrul Timișoarei care sunt foarte frumoase, renovate. Probabil și datorită anului în care orașul a fost Capitală Culturală – 2023, nu? Dar, pe de altă parte, sunt încă multe zone din jurul Timișoarei care sunt obosite, neglijate. E interesant pentru mine, când m-am întors în aprilie, pentru că am stat mai departe de centrul orașului și era ca și cum… Orașul este obosit, e vechi și încă nu a fost modernizat.
E practic un alt oraș…
Da, da, e ca un alt oraș.
Și astfel e foarte ușor pentru oameni să se simtă dezamăgiți când văd asta. Dar, pe de altă parte, poate nu realizează că această energie sau acest efort din oraș de a păstra și respecta cultura și religia este cu adevărat semnificativ în Europa. Cred asta, pentru că se vorbește mult, cum spuneam, mult în Republica Cehă despre anti-imigrație, anti-migrați, anti-diferență, rezistență în a înțelege sau a încerca să ajute.
Ați povestit despre studenții care au observat atunci, în 1990, că sunteți din altă țară. Chiar și acum se simte o energie diferită, nu prin haine, ci prin felul dumnevoastră de fi. Cum ați simțit această diferență?
Am observat o mare diferență chiar și atunci. Românii care, în 1990 și 1991, aveau sub 30 de ani, care nu erau căsătoriți, poate încă studenți sau fără copii, erau plini de speranță. Oricine avea peste 30 de ani și era căsătorit cu copii avea o energie complet diferită, chiar și atunci.
Îmi amintesc că am vorbit cu cineva de 32 de ani, cu un copil mic, care spunea: „Mi-am pierdut întreaga copilărie. Întreaga tinerețe a fost pierdută.” Și atunci, cel puțin copiii lor sau studenții de atunci ar putea experimenta ceva diferit. Dar acum am responsabilități, copii, muncă, și nu mai am aceeași șansă.
Timpul de tranziție este greu. Și de aceea această generație de acum… Ca energia celor patru fete, de exemplu, la final, este ceva aparte pentru că ele sunt cele care vor duce mai departe această memorie. Este important să păstreze memoria corectă, pentru a o transmite mai departe.
Pot aceste fotografii, surprinse în decembrie 1990 la Timișoara, contribui la vindecarea memoriei colective?
Mă gândeam la asta pentru că îmi amintesc că în anii ’90, în 1991, 1992, oamenii nu erau prea interesați, erau dezamăgiți. Acum, pot să vă spun că în Republica Cehă oamenii se uită cu plăcere la aceste fotografii, pentru că le trezește un sentiment de nostalgie. Dar asta e în Cehia și mai ales în Praga. În afara Pragăi, realitatea e diferită. De exemplu, în alegeri, oamenii au votat dreapta. În interiorul Pragăi, oamenii au acces la resurse în mod diferit.
Aici, lucrurile sunt încă foarte regionale. Când iau trenul de la Timișoara spre Arad și apoi spre Sibiu, poți vedea sărăcia. E o diferență mare. Sibiu e foarte diferit. Probabil că s-au investit mulți bani germani pentru restaurare acolo. Dar aici lucrurile sunt diferite, încă regionale.
Cred că e important ca oamenii să privească fotografiile vechi și să reflecteze la acele vremuri. Ce încercam să le spun copiilor este că pentru cei care trăiesc aici zi de zi, e greu uneori să vadă lucrurile pozitive care au venit din acele vremuri și ce se întâmplă acum în Timișoara, diferit de alte locuri. Vorbeam și despre multiculturalism.
Eu, de exemplu, nici nu aș fi știut unde e moscheea din Praga, deși e capitala. E multă intoleranță, e greu de înțeles… Dar pentru că arăt diferit, adică par din Est, mă integrez. La Praga oamenii vin regulat să vorbească cu mine în cehă pentru că mă potrivesc. Experiența mea e diferită de a altora care nu arată ceh.
Care e fotografia preferată din acea perioadă?
Nu pot să aleg una singură, dar pentru mine e important cum fotografiile spun împreună o poveste. Nu contează că prima fotografie e prima, ci felul în care fiecare imagine transmite momentul. Aceasta, pe care am ales-o ca ultima, este foarte importantă pentru mine, pentru că arată cum oamenii se unesc. Toate fotografiile fac parte dintr-o poveste mai mare.
Pentru că eu văd fotografia ca pe o formă de povestire. Așa că, inițial, când discutam cu Gino despre asta, ne gândeam să alegem, de exemplu, opt fotografii din România, apoi opt din Timișoara și apoi opt din Praga. Dar, odată ce aveam cele opt, nu spuneau întreaga poveste. Unele dintre imagini, luate separat, sunt greu de înțeles fără context. Dar dacă privești fiecare fotografie ca pe o propoziție, ele spun împreună o poveste vizuală. Are sens?
Da.
Așa că îmi este greu să aleg una singură ca fiind preferata mea. Pentru că, privind toate împreună, pot să aud vocile, pot să simt amintirea trezită de ele.
Chiar dacă la momentul respectiv nu știam exact ce se întâmpla, nu vorbeam limba, nu știam prea multe despre istorie, nu înțelegeam exact ce se petrece, totuși simțeam energia. Asta era chestia care m-a impresionat: wow, se întâmplă ceva aici. De aceea e greu să aleg o singură fotografie.
Ați fost, sunteți o altă persoană după această experiență?
Da! Odată ce te deschizi în acest fel, e foarte greu să închizi acea ușă și să rămâi aceeași persoană.
Gândindu-mă, de exemplu… Canada e foarte departe de aici. Din punctul de vedere al canadienilor, e greu de înțeles legătura profundă cu pământul, cultura și tradițiile. De exemplu, în cazul Iugoslaviei, oamenii gândeau: dacă sârbii nu se înțeleg cu croații, de ce nu se mută? Noi nu avem aceeași legătură cu terenul și tradiția. Deci e dificil pentru ei să înțeleagă la un nivel mai profund conexiunea cu ceva.
Încă sunt foarte emoționată când mă gândesc la experiența mea. Am stat două luni în Ucraina, cu aproximativ doi ani înainte de război. În zonele în care am fost, Odesa, Kremenciug, Lviv. Am petrecut weekendul acolo și știam locurile afectate. E greu pentru mine să fiu neutră în această privință.
Pentru mine, punctul de plecare a fost când aveam 17 ani, ca student. Am luat trenul din Germania de Vest spre Berlin, iar armata verifica trenul, căuta oameni, inspecta sub tren pentru a se asigura că nimeni nu fugea. Ca adolescent de 17 ani, nu știam cum să procesez asta. Amintirile acelea sunt adânc în mine. E greu să fii aceeași persoană după asta.
În 1977, am fost la Berlinul de Est. Îmi amintesc că întrebam oamenii, voiam doar să cumpăr câteva vederi și eram puțin nervoasă să vorbesc cu ei, din cauza securității. Securitatea ar fi fost foarte strictă și aici, nu? Am auzit și eu povești despre ei. Nu știai cine era cine, poate era chiar un membru al familiei tale.
Odată ce cineva trece prin astfel de experiențe, e greu să le lași pur și simplu și să te bucuri că ești liber. Mai ales pentru cei mai în vârstă care au trecut prin asta, care au fost înșelați sau li s-a refuzat ceva, sau pentru cineva care făcea parte din partid și a beneficiat de anumite privilegii. Sau cum anumite fete s-au compromis…
Eu am predat cinematografie, așa că am văzut multe filme puternice. Unul care a apărut recent, în acest an, este un film românesc nou (n.r, „Anul Nou care n-a fost”), l-am văzut acum câteva luni și mi-a deschis multe lucruri în minte, pentru că îmi aminteam diverse întâmplări.
Parte din interesul meu a fost că, fiind din afară, oamenii îmi spuneau povești. Nu făceam parte din securitate, nu eram comunistă, nu eram persoană „periculoasă”. Eram persoana care putea fi, aproape, ca un terapeut.
La fel mi s-a întâmplat și în Cehoslovacia. În 1990, în Praga, oamenii veneau la mine și spuneau: „Știi că s-a întâmplat asta și asta?” Nu știau cine eram eu. Știau doar că eram străină. Și, la vremea respectivă, vorbeam germană, dar aveau nevoie să povestească cu cineva. Despre cum au fost înșelați, despre privilegii, atât de multe lucruri. Cu cine să le împărtășești? Odată ce s-a deschis acest lucru, e greu să-l închizi. Asta e și unul dintre motivele pentru care sunt fericită că trăiesc în Europa acum, și în Europa Centrală, pentru că aici se mai poartă multe discuții, chiar și despre lucruri cu care nu sunt de acord. Cehii pot spune ceva și eu gândesc: „Ah, e o democrație nouă.”
Timișoara 1990
„Fotografiile pe care le-am făcut erau un tip foarte particular de fotografii, puțin mai mari, puțin moi, cu contrast ușor. Pentru că nu sunt româncă și nu am trăit acea experiență, am vrut doar să o documentez într-un mod poetic, să spun povestea din perspectiva mea. Așa că le-am ordonat în acest fel, cu această fotografie ca prima. Asta nu înseamnă că a fost primul lucru care s-a întâmplat. Acești doi muncitori privesc în acest fel, cu piciorul… Și privesc mulțimea. De fapt, e una dintre ultimele fotografii pe care le-am făcut în acea zi, pentru că între timp începuse să plouă.”
„Poți să te gândești la aceste fotografii ca la un film, ca la un freeze frame. E ca și cum ar fi un moment înghețat. Dacă sunt moi și puțin neclare, este pentru că așa trebuie să fie. Mulțimea din fața Operei arăta așa. Eu eram undeva în acea mulțime, împreună cu prietenul meu Adi, și cineva m-a văzut cu aparatul foto. Și și-a dat seama, după felul în care eram îmbrăcată, că nu sunt de aici. Așa că m-a invitat: «Vino cu mine, vino cu mine!».”
„Îmi amintesc foarte clar această femeie, o doamnă mai în vârstă, pentru că plângea. Îmi amintesc că i-am făcut trei fotografii. Plângea în memoria evenimentelor de anul precedent. Și ce m-a deranjat foarte mult a fost că presa internațională se apropia și îi băga aparatul foto direct în față pentru a o fotografia. Asta m-a deranjat mult, pentru că ea trecea printr-o stare… Spunem în engleză «grief», adică durere sufletească, suferință. Era vizibil afectată. Și era un jurnalist din Franța care îi băga aparatul direct în față. M-am simțit foarte incomod. Acești oameni știau că le fac fotografiile. Am încercat să stau puțin în spate, să trec pe lângă ea și să nu-i invadez spațiul personal. A fost foarte sensibil pentru mine.”
„Apoi, eu eram sus, fotografiind de pe balcon. Îmi amintesc sunetul vocilor celor care vorbeau, de exemplu acest om aici, un bărbat impunător, care vorbea într-un mod foarte particular. Îmi amintesc sunetul vocilor de aici. Înainte să urcăm pe balcon, eram cu grupul de fotografi fotografiind mulțimea. Acești oameni erau în primul rând. Dacă privești bărbatul care ține fotografia Polaroid, era o poză Polaroid cu un corp de anul precedent. El voia să se asigure că văd acea fotografie și că o voi fotografia.”
„Acest bărbat aici… Era, aș spune, foarte… aproape comic, ca un fel de clovn. Când așteptau să schimbe vorbitorii, el ieșea și făcea tot felul de gesturi. Poți vedea reacția oamenilor, chipurile lor, râdeau de el, pentru că era cineva care ieșea și era foarte expresiv.”
„Uitați-vă la acești oameni aici – ei spun ceva. Erau multe scandări: «Libertate! Libertate!», de unde vine și această fotografie. Aceasta a fost una dintre ultimele fotografii pe care le-am făcut în acea zi. Nu se vede persoana clar, dar dacă privești cu atenție, poți observa aici, felul în care ținea mâna, se vede tensiunea. Asta este important. Nu contează cine era, ci intensitatea mâinii, pentru că devine o forță unificatoare.”