Pentru mulți dintre observatorii problemelor minorității maghiare, printre care se numără și semnatarul editorialului de față, așa-numita chestiune a autonomiei, suspectabilă că s-ar afla încă pe agenda politicienilor acestei minorități, este una, în mod evident, depășită. Adică, altfel spus, una caducă. Așa se face că am putea concluziona liniștiți, și asta din capul locului: oricât ar gesticula premierul Orban, aprobat muțește de către UDMR, nepunând la socoteală banii băgați în tot felul de proiecte transilvane, Ungaria va continua să rămână totuși o țară mult prea neputincioasă în raport cu nostalgiile sale imperiale. Poate premierul Orban va auzi, în sfârșit, sunând clopoțelul realității. Mai exact, al uneia care ne face zile grele în această iarnă! Și care, pe de altă parte, nu a demonstrat decât faptul că până și un imperiu, așa cum este cel din capul lui Putin, în ciuda unor resurse de luat în seamă, nu a fost totuși la înălțimea așteptărilor și ambițiilor unui dictator atotputernic.
O chestiune care, în aceste momente, ar trebui avută în vedere și de către patrioții autohtoni care, periodic, fie de 1 Decembrie, ori de 15 martie, după situație, devin dintr-o dată superactivi. Sau, mai exact, reactivi. Așa cum s-a întâmplat recent în Parlament, când doamna. Șoșoacă a reacționat vehement, aruncând piatra în apele lacului naționalist. Ape, altminteri, din totdeauna tulburi… Așa cum o arată mereu istoria: scoaterea pomenitei pietre fiind departe de a se constitui în vreo o treabă pentru înțelepți, ci mai degrabă prilejul unei escalade care, de regulă, scapă de sub orice control. Și cum domnia sa, adică doamna Șoșoacă, face paradă de o memorie deosebită, îndrăznim să-i aducem aminte că, alături de furioșii întru Domnu’, și furioșii întru națiune sunt la fel de iraționali!
Drept urmare, problema care se tot repetă, și primește uneori accente de criză iminentă, fără soluționare etc., nu constă neapărat în faptul că ar fi o chestiune insolubilă, ci în faptul că alde Orban, dar și mulți dintre naționaliștii mioritici, au ceva în comun: cu toții ignoră realitatea. Și în cadrul căreia, s-o lămurim din capul locului: de facto, chiar în termeni cvasijuridici, etnicii maghiari beneficiază – având concursul politicienilor români, implicit al statului român – de o largă autonomie. Aceasta este realitatea din teren. O realitate care, la prima vedere, pare că este ignorată atât de către politicienii noștri, cât și de cei maghiari.
Ceea ce nu corespunde, însă, realității! Atât unii, cât și ceilalți, doar se prefac că n-ar fi știind despre ce este vorba. Când, de fapt, ambele părți sunt autorii unei filosofii politice care s-a născut la începutul anilor ’90, maturizându-se pe parcursul a trei decenii de postcomunism.
Astfel se face că, în spiritul politicii noastre mioritice, la mijloc este vorba despre o acceptare tacită a acestei autonomii de facto. Și despre care, vezi Doamne, nu se face să vorbești în mod explicit. Ca să nu mai pomenim despre punerea în act a vreunui set de acțiuni coerente într-o astfel de direcție. Ceea ce ar însemna convenirea unei forme juridice, formă care ar statua de jure autonomia comunității maghiare. Chestiune pe care românii nu o vor accepta niciodată. Lucru conștientizat și de către minoritatea maghiară.
Astfel, politicienii noștri, dar și cei ai minorității maghiare, au ajuns la convingerea, de-a lungul a trei decenii de evoluție democratică, că în problema așa-numitelor drepturi ale minorității maghiare nu trebuie să intre într-un regim public explicit. Ambele părți părând să fie conștiente că ar putea risca să trezească, asemeni ucenicului vrăjitor, forțe pe care să scape de sub orice control. Fără îndoială, evenimentele de la Târgu-Mureș, de la începutul anilor ’90, nu au fost uitate de către niciuna dintre părți. Ceea ce, pe bună dreptate, nu este rău! Astfel, de dragul menajării sentimentelor de mândrie națională a majorității, pe de o parte, dar a acceptării tacite a autonomiei maghiare, pe de altă parte, s-a ajuns la o politică a faptului cotidian împlinit de la sine, și care, în realitate nu face decât să exprime autonomia voinței politicienilor locali ai maghiarilor din „Harcov”. Și care, în mod cât se poate de evident, chiar nu are nevoie de o formă juridică care s-o consacra ca atare. E o treabă care, dincolo de logica electorală a politicienilor UDMR, dar și a politicienilor români, s-a verificat în practică că este profitabilă pentru ambele părți. Nu vorbim despre cetățeni, ci doar despre politicieni. Nu întâmplător, UDMR este o excepție în plan electoral, acceptată tacit de către majoritari. Legea partidelor politice funcționând cu derogare. Fără îndoială, nu de puține ori, această realitate este deranjantă pentru unii dintre români. Probabil, și pentru unii dintre semenii noștri de etnie maghiară. Secuiască, în fine. Politicienii noștri, alături de cei din UDMR, realiști în privința propriilor interese, i-au dat o utilizare cât se poate de practică: atâta vreme cât lucrurile sunt profitabile, actuala realitate nu trebuie „bruscată”. Adică, nu trebuie explicit problematizată. Căci, Doamne ferește, o societate chiar poate ajunge să rezolve probleme pe care și le poate formula în mod explicit.
Acceptarea tacită a autonomiei de facto, recunoscută chiar și de către unii observatori din Ungaria, nu constituie totuși o piedică pentru recursul la unele obiective așa-zis maximale ale unor lideri maghiari, grupați în organizația UDMR. Care, băgând periodic bățul prin gardul mândriei naționale a românilor, par să țintească și o autonomie de iure. Adică, o serie de legi care să consfințească juridic statutul de autonomie a comunităților maghiare, grupate în cele două județe, dar și a comunității de secui, vorbitori de limbă maghiară. Din fericire, este doar o fentă având certe întrebuințări electorale. Adică, un fel de refresh, care trebuie administrat electorilor maghiari. În oglindă, fenomenul constituie un prilej pentru politicienii români de a-și asigura electorii de grija și vigilența lor patriotică, absolut necesare în vederea păstrării integrității, unității și suveranității statului român.
Liderii UDMR chiar nu au nevoie și de recunoașterea de iure a unei autonomii care funcționează de facto. S-ar putea trezi, altminteri, cu faptul că și politicienii români ar putea găsi mijloace de a guverna și fără politicienii maghiari, grupați în UDMR. Ori, este evident: UDMR nu va părăsi o serie de beneficii, cât se poate de concrete și convenabile. Și aceasta, în schimbul unei glorii politice iluzorii, presărate cu nenumărate necunoscute…
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Post-ul EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Maghiarii noștri, între de iure și de facto apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult