Un timp scurt, pe la începuturile formării mele, gândeam că filosofia e fundamentală, singura, care-l poate aduce pe om la înţelegere. Din această perspectivă reducţionistă, priveam filologia ca pe o preocupare secundară. Dar nu mi-a luat mult timp pentru a-mi da seama că gândeam greşit. Că doar joncţiunea naturală dintre ele ne poate face mai apţi pentru înţelegere, mai flexibili în gândire, mai buni în ce gândim. Filologia (literatura) te aruncă în lume la modul cel mai concret. Nu întâmplător, facultatea de filosofie din Bucureşti, cel puţin, înainte de 1945, era de „Litere şi filosofie”.
Poate că puţini îşi aduc aminte cui îi dedică Eugen Barbu cartea lui suculentă, „Groapa”: „Tâmplarului Niculae Barbu”. Să luăm acum un fragment: „Se aşezase pe un scăunel şi privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau păsări. Bărbatul se gândea că iar începe treaba. Nu se schimba nimic din viaţa lui. Era mai bătrân şi mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea-n cap, dădea târcoale avutului primăriei, pe care-l păzea. Cine să vie aici, să fure nişte mături? Nu mai apucase să strângă bani să-şi ridice şi el o casă. Câmpul Cuţaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Să se fi sculat morţii, s-ar fi rătăcit prin mahala.” Nu poţi să treci indiferent peste un aşa text gras, ieşit parcă din pământul reavăn al Cuţaridei. Şi apoi, ce-o fi cu tâmplarul Barbu?…
Uneori, în criză sau într-un moment revoluţionar, se scrie despre faptul că vrei să scrii o carte dar nu poţi, nu reuşeşti, aşa că vei scrie despre această neputinţă. Şi, în acest fel întortocheat, vei scrie cartea. Proust.
Îmi pare rău pentru fanii filmului poliţist, dar trebuie să spun că pe mine mă plictiseşte grozav. Suspansul lui, gândit de autor, eu nu-l receptez ca atare. Mi se par comice toate încercările de păcălire a privitorului, toate capcanele întinse, pentru ca, în final, criminalul să fie exact dintre cei minori, marginali, trecuţi cu vederea intenţionat, desigur. Filmul – şi cartea – de acest tip nu creează o lume. Lumea este haotică, liberă, greu de cuprins şi de explicat . De aceea precizam în altă parte că marii creatori se opresc asupra unei familii plină de culoare, depozitară de opoziţii, de contrarii, pentru a arăta decăderea, destructurarea lumii. Or, în filmele poliţiste există o mecanicitate controlată, o cauzalitate strictă, excesiv de raţională – lucruri mincinoase, absente din adevărata lume mare. În lumea mică, experimentală, a filmelor poliţiste, lipseşte tocmai misterul care, tocmai pentru că este mister, nu poate fi dezlegat. Lipseşte tocmai surpriza, deşi autorii lor consideră că o produc din plin prin lucrarea detectivilor, a poliţiștilor. Şi asta pentru că surpriza adevărată nu se înscrie în niciun cadru raţional care ar guverna lumea, ea fiind tocmai o abatere de de la orice cadru raţionalizat.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Post-ul EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (LXXXII) apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult