Citesc cu încântare studiul lui Nicolas Bonnal, intitulat „Dostoievski și modernitatea occidentală”, cu aplicație pe povestirea marelui autor rus, „Crocodilul”, în traducerea neobositului și valorosului Octavian Soviany. Cartea a apărut la editura arădeană „Sens”, anul trecut. Așadar, nu la o editură mare, cu difuzare, cu publicitate, cum merita această traducere necesară (cu Note ale traducătorului minuțioase, discrete și savante în același timp). Asta-i imaginea circulației valorilor în lumea literară românească actuală. Asta e situația. De asta suntem în stare. Bineînțeles, recomand. Cartea, desigur.
Îți „pierzi” timpul aplecat pe foile unui caiet, scriind; muncind să dai o formă estetică pietrei brute; acoperit aproape cu totul de culori în fața șevaletului; exersând cu îndârjire la cine știe ce instrument muzical – de ce faci toate astea? Care să fie impulsul bazal care le dă viață în chinuri acceptate, ba chiar dorite cu înverșunare? Deși s-a tot spus, cred că trebuie repetat: teama de moarte, de inexistență, de gol absolut. Într-un fel, artiștii par, din această perspectivă, atei convinși. Și cum să nu fie așa dacă realitatea în care trăiesc nu are niciun pic din sacralitatea cândva prezentă: Unu devine Doi; un labirint cotidian de gusturi, opinii, perspective; diversitate și multiculturalism; relativitate; clipă trăită și consumată; o lume a lucrurilor aruncate, după ce sunt consumate; deșeuri, resturi; nimic vrăjit, nicio încântare; doar statistici și conjuncturi; o lume în care tu însuți ești un rest înscris într-o serie; o lume serială, mică, ușor de manevrat, dacă e nevoie, apoi de părăsit; eficiență, nu înțelepciune; inteligență industrializată, nu profunzime; benzi desenate. Dar, mai convingător decât această concluzie se înalță o alta: artiștii sunt oamenii care simt cel mai acut, cel mai limpede, nevoia de sacru, de existență a unui nivel aflat dincolo de ei. Conectându-se la acesta, prin opera lor, ei se salvează de la uitarea înspăimântătoare care așteaptă și te învăluie, sufocându-te cu siguranță, aruncându-te în bolgia Nimicului. Foarte posibil ar fi ca Andre Malraux, atunci când a rostit profeticele cuvinte „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, să fi fost inspirat de gânduri asemănătoare acestora. Pentru că el trăise, ca mulți dintre noi, în epoca nihilismului, raționalismului dominant, a „gândirii calculatoare”, apud Heidegger. Și atunci a avut revelația obligativității unei emoții primare în vâltoarea existenței umane, în desfășurarea ei istorică. Pentreu că, pe fundamentul acestui sentiment primar, al credinței în ceva care te depășește și trebuie să te depășească, se ivește tocmai dragostea de viață, de a fi printre lucruri și ființe, clipă de clipă. Dar artistul nu se mulțumește doar cu hedonismul dragostei de viață. El, prin operă, prin credința în ea, inclusiv în lucrul la înfiriparea și strălucirea ei, întemeiază o nouă religie, universală ca toate marile religii: posibilitatea de a învinge nu doar teama de moarte, ci dispariția tuturor celor ce sunt lângă tine, ca om, cu tine, moartea însăși.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…