Editorii de presă online sunt oameni care separă grâul de pleavă. Apoi tipăresc… pleava?!
Redactorul-șef are probleme de atitudine. Uneori dispare zile întregi fără să știu nimic de el, alteori e tot atât de prezent ca un furnicar marsupial nevorbit, suferind de sciatică. Nu mă deranjează că uneori schimbă titlurile editorialelor. Măcar atât, în plus e dreptul lui, dacă nu avem un contract, nu mă plătește, iar eu scriu la… negru. Din când în când, mai face sugestii, idei venite din subconștientul lui suspect a fi sedat… sau din ce aude în trafic pe bicicletă. Ultima dintre ele a fost acum o săptămână și mă informa că unii băimăreni care i-au scris mă suspectează de o formă de extremism bazată pe credințe rigide care resping ideile sau persoanele din afara propriului grup. Adică un soi de bigotism, dar fără tentă religioasă.
Deși nu știu despre ce grup ar fi vorba. Eu sunt asocial, motiv pentru care am cerut familiei ca, atunci când voi pune arma în rastel, să mă ardă la crematoriu. Nu aș supraviețui de rușine la poarta celestă atunci când Sf. Petru, deschizând displayul holografic, ar vedea că la groapă a fost prezent doar un popă diareic, neagreat de mine, doi membri ai familiei, un fost coleg de școală și Hugo. Adică câinele vecinului meu…
Nu am o țară pentru care să lupt, căci sunt un cetățean al lumii
Uneori mă întreb de ce scriu cu atâta ură și încrâncenare. Nu mai pot schimba aproape nimic, a trecut vremea lecțiilor despre moralitate publică, a ditirambelor și punerilor la punct, în emisiuni enervant de fals educative. Nu mă consider mai ”patriot” decât vecinul Adrian, veterinarul monarhist, primarul traseist în cinci partide, prefectul fustangiu sau ministreasa podăreasă. Am muncit toată viața din greu, având uneori două sau trei servicii. Mi-am plătit… aproape… toate taxele și impozitele, nu am furat nimic și de la nimeni, nu am înșelat, nu am făcut trafic de influență și nici nu m-am vândut unui primar cu gânduri autocratice și sentimente eternale.
Nu am devenit nici măcar mercenar (de presă) potrivit, chiar dacă uneori mâncam mai prost ca spălătorul de vase de la crâșma din centru, nu am fost două decenii în concediu și conduc un Duster. Nu X-uri sau Q-uri. Mi-am pus pe casă un suport în care se afișează în mod patriotic trei stegulețe: două ale țărilor unde au emigrat membri ai familiei mele și steagul României. Nu cel secuiesc și, în niciun caz, cel maghiar, căci secuii nu sunt maghiari!
Urmăresc tot mai enervat polologhia patriotică din media românească. Abilitatea cu care un gâdea pupă în dos un curent doctrinar pentru ca, peste câteva luni, să îi decapiteze ca un gâde de la Bab-ı Hümayun. Cu așa o clasă politică mă mir că nu ne-au cotropit încă albanezii, că nu plătim tribut bosniacilor sau nu ne închinăm kosovarilor. România Reginei Maria, cea care învingea la fotbal Anglia, Germania, Argentina și Italia, a ajuns să tremure în partidele cu Estonia, Lituania, Andorra și Insulele Feroe. Aceasta este valoarea noastră ca nație, în politică, economie, afaceri, sport, cultură și diplomație europeană.
Marea problemă a Băii Mari nu este că are mulți corupți, ci că e condusă de aceștia
Vox populi, vox Dei.
Chiar și agnosticii sau ateii se tem de ceva. De soacră, nevastă, vărul pușcăriaș, vecinul drogat, polițistul bețiv, protopopul becisnic sau primarul risipitor. Doar că puțini vor recunoaște. Am fost prezent, din nou și ca în fiecare an, la manifestările prilejuite de Ziua Națională la Baia Mare. Se pare că despre asta vor băimărenii să scriu. Nu să bat câmpii despre fauna politică și alte mezelării.A fost umed, frig, dar nu insuportabil pentru cei aproximativ 1.000–1.500 de băimăreni, și deprimant ca spectacol. Dar de la ce pornim? România este un stat laic, iar Constituția garantează libertatea de conștiință și religie, astfel încât participarea la orice slujbă religioasă este o alegere personală și liberă pentru fiecare cetățean. Asta pentru că sărbătorile naționale sunt zile libere legale stabilite de stat, nu de o autoritate religioasă. Însă, deși organizarea la 1 Decembrie a unui serviciu religios nu este obligatorie, participanții de diverse confesiuni sau fără credință religioasă au fost obligați să asiste la un fel de Te Deum ortodox. În niciun caz greco-catolic, al cărui reprezentant zgribulit strângea din dinți auzind neadevărurile istorice debitate de cler și laici.
A urmat defilarea trupelor, mai pregătite decât anul trecut… deși mai sunt probleme de aliniere, cadență și ținută în formație. Nu înainte însă de a se da onorul PRIMARULUI și nu Prefectului! Ceea ce este, mai nou, legal, dar revoltător, căci îl duce pe reprezentantul Guvernului în teritoriu pe strapontina vehiculului cu demnitari, în care importanți sunt episcopul, primarul, președintele județenei, comandantul garnizoanei, șefii de la MAI și fosilele cu eghileți. Astfel, instituția a devenit un fel de sinecură decorativă și fără autoritate reală, fără bani și atribute certe, prefectul numit politic nefiind consultat nici măcar pentru rețeta ciolanului cu fasole sau a soiului de vin fiert.Astfel a fost bifată încă o ”zi națională”: de fapt, o slujbă religioasă, patru cuvântări, din care trei sterile, o revistă de front a tehnicii mai noi din dotare și retragerea fanfarei municipale, într-o alcătuire tot mai bătrânească și tot mai… ponosită.Evident că nu am stat la rând la ciolan. Nu voiam să-mi stric ziua acceptând să-mi scuipe în farfurie primarul, șeful județenei sau cine știe ce individ mirosind a mizerie morală sau…
Ne vedem la anul! Dacă nu ne ocupă rușii, Banca Mondială, FMI sau Comisia Europeană.
”Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult.”
I. L. Caragiale
SOMOGYI Attila
Citește și despre impozitul pe râs și datoria care nu mai face pe nimeni să zâmbească.
Articolul EDITORIAL: Despre patriotismul de fațadă și realitatea tristă a Băii Mari apare prima dată în ZiarMaramures.
Citeste mai mult