Noi, românii, aveam o vorbă. Să nu uiți niciodată de unde ai plecat. Poate o mai avem și acuma, chiar dacă mie, personal, nu mi se mai pare că este așa. Călători prin viață, toți plecăm de undeva și, uneori, ajungem unde n-am îndrăznit nici măcar să visăm. Ne ajută poate norocul sau, de ce nu, talentul și munca, fără de care harul de la Divinitate nu ar fi îndeajuns.
Lucru valabil și în sport, acolo unde valorile din ziua de astăzi pe lângă performanțele deosebite, dovedesc modestie, dar și înțelegere față de nevoile celor mai puțin norocoși în viață. Iau exemplul senegalezului Sanio Mane, cel care la Liverpool câștiga 10 milioane de euro pe an și, cu toate acestea, avea un telefon cu ecran spart, iar, uneori, spăla toaletele la moscheea la care se ruga. Râdeți, nu? Cum să nu râzi când auzi că unul cu 10 milioane de euro salariu făcea așa ceva. Care fotbalist de la CSM Reșița ar spăla weceurile de la stadion în semn de respect față de fanii lui? Să nu mai vorbesc de telefon cu ecranul spart. Păi cred că s-ar uita gagica la el și i-ar spune-o de la obraz: „pleacă bă, de aici, sărăntocule, care ești!” Recunoscător fotbalului care l-a scos din sărăcie și foamete, Mane oferă lunar 70 de euro fiecărui locuitor al uneia dintre cele mai sărace regiuni din țara sa. Sună ca un basm de Ispirescu, dar nu este așa.
Un alt exemplu. Tot din fotbal. Turcul Mesut Ozil. Cu modestie, a recunoscut că Allah a fost darnic cu el, motiv pentru care din banii primiți la nuntă a achitat costurile a 1.000 de operații efectuate pentru copiii bolnavi din țara lui. E mult? E puțin? Da, poate veți spune că suma respectivă e o nimica toată pe lângă milioanele de euro câștigate din fotbal și, că, oricum, banii ăia erau ai invitaților la nuntă și nu ai lui, el doar le-a sugerat să devină parte al acestui proiect. Corect, dar ați auzit vreun caz în care un fotbalist român să fi donat banii câștigați la nuntă unei case de copii? Sau vreunui așezământ social pentru oamenii în vârstă? O fi fost, dar, eu, sincer, nu am auzit de așa ceva.
Pot să mai dau „n” exemple. Și unul dintre ele ar fi cel al lui Nole Djokovici. De-a lungul carierei sale sportive a impresionat nu doar pe terenul de sport, ci și în materie de acte de caritate. Cel considerat „liderul oamenilor săraci și nevoiași” a construit în țara sa 43 de școli, zeci de cantine și restaurante pentru cei peste 20.000 de nevoiași pe care îi ajută în permanență. Și iar veți spune, las’ să dea sârbul, că are de unde. Așa e, dar ați auzit de vreun sportiv de la noi, fie el fotbalist, fie tenismen să fi făcut gesturi asemănătoare? Să-și împartă averea cu săracii și nevoiașii acestei țări? Că sunt destui care au câștigat foarte mulți bani din sport. Nu dau nume. Îi știm cu toții.
Și, atunci, ne mirăm că un Sane, Djokovici sau George Weah, fotbalistul ajuns președintele Liberiei, sunt divinizați în țările lor? Marcați cu roșu în calendar, așteptați la aeroport de o națiune întreagă? Mai degrabă să ne mirăm și să ne surprindă când un sportiv de la noi ar fi capabil de un astfel de gest, întrebându-ne: „domnule, ce-o fi pățit ăsta?”
Citeste mai mult
